The Master: prietenia nebunilor

Nu era film mai aşteptat la Veneţia decât The Master al lui Paul Thomas Anderson, iar Cinemagia aproape că n-a reuşit să intre în sala de cinema, deşi era la coadă cu o jumătate de oră înainte de începerea filmului. Aplauzele de la sfârşitul proiecţiei nu vor împiedica polarizarea părerilor celor ce vizionează drama de epocă: unii îl vor considera o lovitură de "maestru", alţii un film sec şi deloc ataşant. Chiar şi aşa, şansele ca Joaquin Phoenix şi Philip Seymour Hoffman să împartă trofeul Coppa Volpi pentru Cel mai bun actor sunt imense.

Puţine sunt schimbările mai şocante suferite de un actor pentru a intra în pielea unui personaj decât cea a lui Phoenix pentru rolul său din The Master. Slab, emaciat, adus de spate, cu un rictus respingător pe faţa famelică şi o privire când extrem de concentrată, când pierdută, Phoenix revine în forţă pe marele ecran, secondat de un Philip Seymour Hoffman excelent. Actorul câştigător de Oscar pentru Capote este Lancaster Odd, un intelectual care pune, la începutul anilor '50, bazele Cauzei, un cult ce promite afirmarea umanităţii, descoperirea de sine şi iluminarea. Dodd îl întâlneşte pe Freddie Quell (Phoenix), un veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial şi, în ciuda împotrivirii anturajului său, îl ia om bun la toate, exersând pe el tehnici de manipulare şi suprasolicitare mentală. Se vehiculează că Dodd l-ar fi avut ca punct de pornire pe L. Ron Hubbard, fondatorul Scientologiei, lucru confirmat de scenaristul şi regizorul Paul Thomas Anderson, dar poţi face cu uşurinţă abstracţie de acest lucru: The Master este despre prietenia dintre doi bărbaţi, unul frânt, fără direcţie şi viitor, celălalt înfometat de putere.

Pentru românii care nu cunosc obsesia americanilor pentru diverse culte şi predicatori, The Master va fi un hap greu de înghiţit, la cele 140 de minute ale sale. E un film sec şi arid, o explorare a unui subiect nefamiliar, de care te poţi apropia doar cu greu. Simţi milă pentru Quell, destabilizat de experienţele traumatizante din timpul războiului şi alcoolic atât de "pierdut", încât îşi pregăteşte singur "cocteiluri" de substanţe alcoolice care cu uşurinţă ar putea fi etichetate drept otrăvuri. Dodd, în schimb, e soarele anturajului său, un lider imposibil de contrazis sau tras la răspundere. Dezechilibrul dintre cei doi face ca fascinaţia reciprocă să fie irezistibilă, astfel încât ai putea spune mai degrabă că filmul lui Anderson este despre o improbabilă prietenie şi nu despre secte, şarmul predicatorilor şi aşa mai departe.

Este un moment în film când Dodd îi promite lui Quell că îl va ajuta să se transforme, dintr-un "animal prost", într-un om "perfect". E de ajuns să-i arunci o privire lui Quell pentru a vedea cât de departe de perfecţiune e personajul, iar de aici discursul lui Dodd devine o elucubraţie continuă. Chiar dacă imprimă această direcţie, Anderson ezită să meargă până la capăt, iar finalul te lasă cu un sentiment de neîmplinire. În ciuda interpretărilor ieşite din comun, The Master nu se ridică la nivelul filmelor anterioare ale regizorului nominalizat de cinci ori la Oscar pentru Magnolia, Boogie Nights şi There Will Be Blood/Va curge sânge, aşa că poate ai face bine să-ţi ţii în frâu aşteptările înainte de vizionare.

Pe lângă şanse mari la premii de interpretare, The Master este interesant pentru România şi pentru că imaginea excelentă i-ar putea aduce directorului de imagine român Mihai Mălaimare Jr. un premiu pentru Cea mai bună contribuţie tehnică, unul dintre cele opt trofee acordate în fiecare an filmelor din competiţie. Imaginea lui Mălaimare Jr. şi excelenta scenografie se află şi ele printre marile merite ale dramei lui Anderson. Având în vedere că aceasta sigur nu va fi ignorată la Oscarurile de la anul, şansele ca Mălaimare Jr. să fie luat în considerare pentru o nominalizare la Cea mai bună imagine nu sunt deloc de neglijat, mai ales că directorul de imagine este tot mai popular în ultima vreme după cele trei colaborări cu Francis Ford Coppola.