Lansat vineri pe ecrane inclusiv în format IMAX, Capătul Străzii Stejar/The End of Oak Street are o premisă trăsnită, dar ofertantă: ce-ar fi dacă o întreagă suburbie ar fi teleportată sute de milioane de ani în trecut, pe când Pământul era populat cu dinozauri? Chiar dacă în centrul atenţiei este o familie, filmul nu prea este pentru întreaga familie, pentru că regizorul şi scenaristul David Robert Mitchell include o idee prea mult sânge şi prea multe viscere (plus cantităţi neaşteptat de mari de fecale de dinozaur) pentru ca rezultatul să fie chiar pentru toată lumea.
Pentru un film atât de trăsnit poate că ar fi fost o idee mai bună ca rolurile principale să fie interpretate de actori mai puţin cunoscuţi decât Anne Hathaway şi Ewan McGregor, aici în rolurile lui Denise şi Greg, doi soţi al căror mariaj e pe butuci, dar problemele maritale chiar sunt insignifiante când dinozauri flămânzi bat (literalmente) la uşă... Chiar şi copiii lor, adolescenta Audrey (Maisy Stella) şi mai micul Brian (Christian Convery), descoperă că celălalt nu e aşa de nesuferit pe cât credeau când sfârşitul poate veni în orice secundă.
Capătul străzii Stejar ilustrează perfect ceea ce americanii numesc "dumb fun", adică "distracţie tembelă", pentru că principalul scop al filmului este să ia mereu publicul prin surprindere, chiar dacă îi întinde plase din ce în ce mai neverosimile şi incoerente tonal. Acum avem o scenă dramatică, de zici că Anne Hathaway îşi doreşte al doilea Oscar, peste două minute toată lumea aleargă din cauza unui tiranosaur, urmează emoţionanta reîntregire a familiei, apoi o moarte oribilă şi tot aşa până când ajungi să te întrebi când se termină toată povestea. Nu contează când se termină, dar contează cum: cu o decizie de o moralitate la fel de dubioasă ca cea din Obsession, horror-ul în care o jucărie magică face o tânără să se îndrăgostească obsesiv de un tip îndrăgostit de ea, cu consecinţe cu totul nefaste.
Este drept că The End of Oak Street nu plictiseşte nicio secundă, dar unele decizii ale regizorului sunt de-a dreptul dubioase, de exemplu cea când te obligă secunde întregi să "admiri" cum un gigantic dinozaur defechează (şi am putea spune că suferă de diaree). Nu e nici amuzant, nici nu ajută povestea, dar este cu siguranţă surprinzător (şi categoric neplăcut, pentru cea mai mare parte a publicului). Totuşi, scenariul trebuie lăudat pentru modul inventiv în care determină personajele să plece din casa unde sunt baricadaţi, făcând unele să le caute pe altele şi pe toţi să dea nas în nas, în cele din urmă, cu câte un dinozaur.
Mai surprinde şi decizia regizorului de a se concentra exclusiv pe cei patru membri ai familiei, de ai impresia că nu mai există niciun alt supravieţuitor, când ar trebui să fie mii. Am putea spune că stau toţi încuiaţi în case, dar aproape nu e cadru larg în care să nu se vadă siluete anonime alergate sau devorate de un dinozaur. Într-una din cele mai bune cronici ale sale, Roger Ebert spunea despre Pearl Harbor (2001) că este despre cum "japonezii pun la cale un atac surpriză asupra unui triunghi amoros". Exact aceeaşi senzaţie o ai şi pe strada Stejar, unde cele patru personaje principale par singura familie gata să facă ceva pentru a se salva.
