Mărturisesc că am tresărit pe scaun de vreo două-trei ori în cinema când am văzut Insidious: Out of the Further, cel mai recent capitol al uneia dintre cele mai de succes francize horror (cu peste 740 de milioane de dolari încasați la nivel mondial). Multe serii au rămas fără idei încă de la al doilea film, pe când Insidious a reușit de cele mai multe ori să se reinventeze, chiar dacă nu toate capitolele sunt la fel de bune. De data asta, regia și scenariul îi aparțin lui Jacob Chase, iar produsul final este un film antrenant, cu câteva secvențe pe care nu le uiți prea curând.
Povestea începe într-o casă dintr-o suburbie americană, unde o fetiță își privește mama purtându-se tot mai ciudat: umblă noaptea prin casă, vorbește singură și pare bolnavă psihic. Ce se întâmplă în secvența de deschidere o marchează pe viață. Douăzeci de ani mai târziu, Gemma (Amelia Eve) locuiește în aceeași casă, alături de propria ei fetiță, Maya (Island Austin), și începe să treacă fix prin ce a trecut mama ei. Are coșmaruri care par din ce în ce mai reale, siluete care apar acolo unde n-ar trebui și senzația că își pierde mințile. Diferența acum este că Gemma are ceva mai multă experiență și un iubit polițist prin preajmă, pe Nick (Brandon Perea). Fără a da prea multe spoilere, protagonista află curând că este un „Curier”, cineva care poate intra și ieși alături de alte ființe din the Further, acel purgatoriu din centrul universului Insidious. Conceptul acesta împrospătează franciza și creează noi probleme: acum un spirit al unui lider de cult malefic (Sam Spruell) face tot posibilul pentru a ajunge înapoi în lumea noastră, ajutat de trei acoliți (niște bătrâni dubioși, cu pupilele complet negre, mutați cât se poate de convenabil în casa de peste drum).
Regizorul Chase a administrat case ale groazei reale înainte să ajungă să facă filme, iar acest lucru se vede imediat. El știe cum să te lase să observi o siluetă în fundal fără să insiste asupra ei și, mai ales, cum să construiască atmosfera tensionată până în punctul în care ești absolut convins că urmează ceva, ca apoi să nu se întâmple nimic, iar momentul înfricoșător să te lovească peste câteva secunde din partea complet opusă a cadrului. De acolo vin și cele mai bune jumpscare-uri din film.
Una dintre cele mai reușite (și mai scârboase) secvențe se petrece într-un cabinet stomatologic. Gemma lucrează acolo și curăță dinții altora, iar la un moment dat în scaunul ei ajunge unul dintre bătrânii cu ochi negri. Ce urmează e pe cât de înfricoșător, pe atât de scârbos: cariile și mizeriile dintre dinții pacientului sunt filmate în prim-plan, atât de aproape încât am crezut că filmul se transformă într-un veritabil body horror. Este tipul de secvență care exploatează o frică pe care o avem mulți dintre noi (cine s-a bucurat vreodată că merge la dentist?), doar că filmul se joacă cu așteptările publicului și le răstoarnă: partea cu adevărat neplăcută nu e a pacientului, ci a dentistului. Aproape la fel de puternică e și secvența cu fortul de perne construit de Maya în sufragerie, în care Gemma intră ca să-și caute fata, trezindu-se curând într-un spațiu claustrofobic și înfricoșător.
Filmul are în general multe cadre foarte întunecate, în care camera rămâne mai mult decât ar trebui pe niște spații cel puțin dubioase, iar imaginea semnată de David Garbett susține bine starea asta de permanentă nesiguranță. Din păcate sau din fericire, prima jumătate este de horror pur, în timp ce a doua se mută treptat spre zona de acțiune și aventură: personajele devin mai active și mizele cresc văzând cu ochii. Pe mine unul nu m-a deranjat, mai ales că filmul are și un umor plăcut, bine dozat, și câteva răsturnări de situație chiar reușite, care duc povestea către un final solid și satisfăcător.
Amelia Eve (pe care poate unii și-o amintesc din The Haunting of Bly Manor) este credibilă în rolul unei femei care parcă se teme mai tare că va ajunge ca mama ei decât de ce o urmărește prin casă. Sam Spruell e o alegere foarte bună pentru rolul de antagonist care, spre deosebire de demonii tăcuți cu care ne obișnuise franciza, vorbește mult, dar are o prezență foarte tulburătoare. Brandon Perea aduce o doză necesară de respiro, iar Maisie Richardson-Sellers este o apariție simpatică drept Clare, un tattoo artist care o ajută pe Gemma. Lin Shaye, sufletul francizei, revine ca Elise Rainier, singurul personaj prezent în toate cele șase filme, deși a murit încă de la finalul primului film. Prezența ei este caldă și liniștitoare într-o lume complet nebună, iar de fiecare dată când apare pe ecran dă acea senzație că lucrurile s-ar putea totuși termina cu bine pentru protagoniști.
Insidious: Out of the Further reprezintă un nou capitol solid și dovada că franciza încă mai poate inova, chiar dacă nu devine instant un horror clasic (vezi Weapons). Totuși, filmul oferă o poveste palpitantă și niște sperieturi care chiar produc efectele scontate. Iar cei care rămân în sală după genericul de final mai primesc o secvență bonus, tot pe scaunul dentistului. Se poate ceva mai înfricoșător de atât?!
