Veneţia: ce-i mai rău şi mai bun

Oricât te-ai informa şi oricât ai întreba în stânga şi în dreapta, un festival de talia celui de la Veneţia sfârşeşte, inevitabil, prin a te lua prin surprindere. Ca să-ţi arătăm ce înţelegem prin asta, iată câteva cuvinte despre cel mai bun film văzut până acum în festival, dar şi despre cea mai nefericită experienţă în ceea ce priveşte selecţia de anul acesta.

Ca de multe ori în marile festivaluri, cele mai interesante, curajoase şi surprinzătoare producţii se află adesea în secţiunile din afara competiţiei pentru Leul de Aur. Secţiunea Orizzonti este considerată colecţia de filme incomode a festivalului şi o sursă sigură de filme uneori chiar mai bune decât cele din competiţie, unde adesea contează mai mult numele şi nu calitatea producţiei (To the Wonder al lui Terrence Malick este cel mai bun exemplu). Ei bine, în această secţiune am putut vedea A Hijacking, pe care îl considerăm filmul cel mai intens şi bine făcut (cel puţin până acum) al ediţiei.

Regizat de Tobias Lindholm, care a debutat în 2010 cu excelentul R (inclus şi în competiţia festivalului Transilvania), A Hijacking se inspiră din acţiunile piraţilor somalezi, care acostează vase din apele internaţionale şi eliberează echipajul numai după ce primesc sume exorbitante de bani. Inspirat de două astfel de cazuri, în care companii daneze au fost nevoite să trateze direct cu piraţii pentru a-şi recupera nu navele, care de multe ori nu valorează sumele cerute de piraţi, ci echipajul, ameninţat cu moartea în cazul unor negocieri ce nu satisfac cerinţele piraţilor.

Protagonistul filmului este Mikkel (Pilou Asbæk, foto dreapta), bucătarul vasului MV Rozen, ce se îndreaptă, în Oceanul Indian, spre Mumbai. Mikkel crede că o conversaţie la telefon cu soţia lui, pe care trebuie s-o anunţe că va veni două zile mai târziu acasă, este cea mai dificilă problemă a zilei, dar în curând la ceafa lui se va afla o puşcă somaleză, iar întreaga viaţă a lui Mikkel se va schimba. La polul opus se află Peter, directorul companiei deţinătoare a navei: el se trezeşte în situaţia de a negocia direct cu piraţii, ştiind foarte clar că de fiecare decizie a sa atârnă viaţa unor oameni.

Pentru a obţine realismul aproape dureros al peliculei, Tobias Lindholm nu s-a dat în lături de la nimic. A filmat în largul coastelor keniene pe un vas care s-a aflat la un moment dat sub controlul somalezilor. Unul din actorii filmului, specialistul în recuperări care îl consiliază pe Peter pentru a negocia cât mai bine suma de 15 milioane cerută de piraţi, este un actor neprofesionist: în viaţa reală se ocupă cu astfel de situaţii de criză, oferind sfaturi companiilor care trebuie să-şi recupereze vasele şi echipajele de la piraţi. Într-un gen unde e uşor să înfrumuţesezi lucrurile, Lindholm a preferat să păstreze totul rece şi eficient, astfel încât A Hijacking emană o tensiune brută, aproape tangibilă, implicându-şi extrem spectatorul.  

La polul opus se află Welcome Home, inclus în Săptămâna internaţională a criticii (secţiune de debuturi în care este prezent şi O lună în Thailanda, primul lungmetraj al românului Paul Negoescu). De la SIC te poţi aştepta să fie o descoperitoare de voci, dar chiar nu ne dăm seama ce voce este Tom Heene, regizorul dezamăgitorului Welcome Home.

În lumea filmului, presiunea unui debut în lungmetraj poate fi mare, mai ales dacă te apropii de 40 de ani. Este cazul lui Heene, care are proasta ideea de a pune laolaltă trei scurmetraje foarte diferite pentru a ajunge la un lungmetraj de doar 72 de minute. Chiar dacă toate scurtmetrajele o au în vizor pe Lila, o voluntară locuitoare a Bruxelles-ului, rezultatul final nu capătă direcţie şi seamănă mai degrabă a o însăilătură artificială de cadre.

Unele dintre ideile filmului sunt bune, iar cel mai mult ne-a plăcut confruntarea dintre Lila şi un grupă de eurocraţi (cum au fost numiţi funcţionarii ce lucrează pentru Parlamentul european). Dar ce legătură este între primul scurtmetraj, în care Lila întâlneşte un iranian întors în Bruxelles după o absenţă de 40 de ani, şocat de schimbarea substanţială a oraşului, şi cel de-al doilea, dominat de o partidă de sex explicit între Lila şi prietenul ei, de care intenţionează să se despartă? Probabil doar presiunea debutului...

(corespondenţă posibilă cu ajutorul ICR Veneţia)