Robert Pattinson, actorul de carton

Cosmopolis, în regia lui David Cronenberg, un road movie atipic, în care liniaritatea scenariului şi lipsa de articulaţii dramaturgice dinamizante molipsesc protagonistul, e cel mai recent film al lui Robert Pattinson, şi poate ultima lui carte în încercarea de a-şi dovedi talentul actoricesc.

Filmul a fost printre ultimele producţii proiectate la Cannes, în cadrul competiţiei pentru Palme d'Or. Selectarea filmului la Cannes a fost o premisa fericită pentru Pattinson. Care, iată, părea că poate să fie şi actorul cu palmares festivalier, după evoluţia sa de la sex simbolul adolescentelor, spre filme americane mediocre (Remember Me, Water for Elephants) ori producţii europene fără ecou (Bel Ami).

Dar Eric Packer pe care îl construieşte Pattinson în filmul Cosmopolis e o madlenă proustiană otrăvită. Ne aminteşte fără echivoc de vampirul Edward Cullen. Cu o extremă bunăvoinţă ai putea considera că cele două personaje se aseamănă. La fel de aton, cu mimică îngheţată, cu replici spuse egal, robotic. Pattinson însuşi nota în caietul de presă distribuit jurnaliştilor la Cannes: "A fost dificil să joc un personaj care nu suferă o evoluţie evidentă, şi care nici evoluează previzibil. Sau dacă o face, e o evoluţie stranie, probabil nu una obişnuită. Însă David (Cronenberg, regizorul - n.red) a reuşit să o ţină sub control".

David Cronenberg a încercat (fără să reuşească) să ecranizeze un roman clasificat ca ne-ecranizabil. După filme precum Naked Feast, inspirat de William S. Burroughs, şi Crash, după J.G. Ballard, Cosmopolis este inspirat din romanul omonim al lui Don DeLillo, o profeţie sumbră asupra viitorului omenirii.

Întrebat ce anume l-a convins că romanul lui DonDeLillo poate fi ecranizat, Cronenberg a spus "dialogurile surprinzătoare, pentru care DeLillo este faimos, şi care în Cosmopolis sunt reuşite în mod special. Unele porţiuni de dialog sunt strălucite, considerate fiind a la Harold Pinter (dramaturg cunoscut pentru virtuozitatea dialogurilor), dar la fel de bine le-am putea numi "dialoguri a la DeLillo: ţinând cont că a scris romane, şi nu piese de teatru, opera lui arată o expresivitate excepţională". Dar tocmai aceste dialoguri, rostite în spaţiul claustroofob al unei limuzine (fie ea şi de lux) fac rău filmului.

Vija Kinski, un teoretician din echipa lui Eric Packer (în film, Samantha Morton), îi explică şefului ei că protestatarii sunt rezultatul capitalismului şi a speculei financiare, şi sunt o parte necesară care echilibrează sistemul, ajutând Wall Street-ul să se adapteze unui nou context. Dar o face pe parcursul a aproape zece minute, în termeni destul de tehnici, încât spectatorul va fi decuplat.

Interiorul limuzinei, metaforă a minţii lui Packer

Atât cartea cât şi filmul se petrec la New York, dar contextul este uşor diferit: cartea dă o localizare geografică precisă, în timp ce filmul este mai abstract. În roman, Eric Packer traversează cu limuzina Manhattan-ul de la est la vest, de-a lungul străzii 47. Totuşi, multe din reperele din carte în film nu mai există, aşa că New York-ul din film devine din real, imaginar, chiar dacă acţiunea este plasată la New York. Realitatea imediată din jur nu e prezentă: sugestia lui Cronenberg e că ne aflăm, de fapt, în mintea lui Eric Packer, iar el nu înţelege cu adevărat nici oraşul, nici pe oamenii din jur.

O lume într-o cameră. Înăuntrul limuzinii "proustiene"

DeLillo face referire la Marcel Proust în romanul său, iar în film interiorul maşinii şi faptul că 90% din acţiune se desfăşoară în acest mediu trimite la Proust, care traia în recluziune. Cronenberg notează că a vrut ca în maşină să fie ca un fel de tron pe care stă Packer, un simbol al puterii, care creează o senzaţie de putere şi autoritate, precum aceea dintre stăpân şi invitaţi, sau supuşi. "Aşa că multe elemente scenografice vin din carte, precum pardoseala de marmură", notează regizorul. Interiorul maşinii devine, astfel, o lume în sine. Întrebat cum a ales locul de filmare, Cronenberg spune că a combinat elemente new-yorkeze cu decorurile din Toronto, unde a filmat secvenţele de interior. Iar ceea ce se vede prin geamurile maşinii sunt retroproiecţii, maşina nu e doar un obiect fizic, ci şi un spaţiu mental.

Legat de faptul că au trecut zece ani de la roman la ecranizare, Cronenberg nu vede în asta o problemă, "deoarece cartea a fost surprinzător de profetică. Chiar în timpul filmărilor, s-au petrecut lucruri anticipate în carte: Rupert Murdoch a fost stropit cu frişcă, a apărut mişcarea 'Occupy Wall Street'. Nu ştiu dacă DeLillo a jucat la bursă, însă ar fi trebuit: a fost un adevărat vizionar, care a anticipat întorsătura lucrurilor... cartea a fost o profeţie a ceea ce a devenit realitate".

Cronenberg concluzionează: "Banii din întreaga lume au luat un curs pe care DeLillo l-a anticipat, iar mulţi oameni au făcut exact ca Eric Packer. Iar referinţa la Marx nu e una întâmplătoare, acesta scriind 'Manifestul comunist' în 1848, anticipând o expansiune necontrolată a societăţii capitaliste, expansiune care nu va mai ţine pasul cu oamenii. Şi exact despre asta e filmul: mă întreb ce ar fi crezut despre el Karl Marx".