Huiduieli pentru Terrence Malick

Unul dintre cei mai respectaţi regizori ai ultimelor decenii şi câştigător de Palme d'Or anul trecut cu Tree of Life, Terrence Malick are parte de o primire deloc bună la Veneţia, unde genericul de final al filmului său To the Wonder, proiectat în competiţie, a fost întâmpinat cu câteva aplauze şi o mulţime de huiduieli. Nici nu e de mirare, pentru că timp de două ore nu am văzut nimic altceva decât câteva personaje apropiindu-se sau îndepărtându-se de cameră în timp ce, în voice over, ascultam comentarii filozofice sau întrebări retorice despre viaţă, Dumnezeu şi dragoste. Sau, dacă preferi un citat din Ben Affleck, star aproape fără nicio replică al filmului, "To the Wonder face Tree of Life să aducă a Transformers".

To the Wonder te mai face să te întrebi ce s-a întâmplat cu Terrence Malick şi cum de un astfel de film, mai apropiat de arta video decât de cinema, şi-a făcut loc în competiţia festivalului de la Veneţia. Alături de The Master, primit cu mult mai puţină căldură decât ne-am fi aşteptat o dată cu premiera europeană de ieri, To the Wonder putea fi cea mai mare surpriză plăcută din competiţie. Este o surpriză, dar n-am încadra-o la cele plăcute. Bineînţeles, "drama" încă are şanse la Leul de Aur, pentru că juriul condus de Michael Mann nu ţine cont de huiduielile jurnaliştilor şi nici de cronicile uimite şi acordă premii după bunul plac.

Sinopsisul filmului sună cam aşa: "To the Wonder, scris şi regizat de Terrence Malick, este o dramă romantică despre Neil, un bărbat rupt între două iubiri: cea pentru Marina, o femeie din Europa care a venit în SUA ca să fie cu el, şi Jane, o veche dragoste din oraşul de baştină, pe care o reîntâlneşte în prezent. În To the Wonder, Malick explorează cum dragostea şi multiplele ei etape - pasiune, obligaţie, durere, nehotărâre - pot transforma, distruge şi reinventa vieţi". De aici ai impresia că urmează ceea ce anunţă şi sinopsisul, o dramă uşor de rezumat în cuvinte, cu episoade distincte, dialoguri, o evoluţie a personajelor şi aşa mai departe. Nu, ce urmează este o adevărată surpriză.

Cum spuneam şi mai sus, Ben Affleck are o singură replică în film şi celelalte personaje nu au avut nici ele prea multe pagini scenariu de învăţat. Cu toate acestea, filmul e foarte vorbit, comentariile din off tratând, în trei limbi diferite (McAdams în engleză, Bardem în spaniolă, Kurylenko în franceză), teme existenţiale. Timp de aproape două ore auzi "ce este adevărul?", "eu sunt în tine şi tu eşti în mine", "noi suntem unul", "Dumnezeu este pretutindeni" şi aşa mai departe. Vulturi, orhidee, bizoni şi ceva lanuri de grâu îşi fac şi ele apariţia pe ecran, fără mare legătură cu restul "evenimentelor".

Nu ne înţelege greşit: To the Wonder este o experienţă cinematografică, dar întrebarea cu care rămâi la sfârşit este dacă te-au schimbat în vreun fel cele două ore petrecute în scaunul de cinema. Răspunsul este nu, şi ţi-l dă un spectator care a avut bunăvoinţa să stea până la sfârşit, fără să piardă vreo clipă din priviri mişcările haotice şi repetitive de pe marele ecran. În acest moment există planuri ca To the Wonder să-şi facă apariţia pe marile ecrane din România, dar nu putem să ne întrebăm cine va dori să vadă această meditaţie filozofică în care imaginea (până la urmă punctul forte şi principalul mijloc de comunicare al cinema-ului) şi actorii sunt desconsideraţi de un regizor căruia nu îi mai pasă de publicului său.

(corespondenţă posibilă cu ajutorul ICR Veneţia)