Cronică: Medalia de onoare

Nu e o întâmplare că, pe genericul final al Medaliei de onoare, Aurelian Andreescu cântă "Oameni, oameni...!" - căci calitatea definitorie a filmului este umanitatea, în tot ce are ea mai profund şi mai complex. Un coleg de la "România liberă" întreba, la conferinţa de presă, dacă autorii au dorit un film cehovian - şi pe bună dreptate, căci Ion I. Ion este prin excelenţă un personaj de această factură. Aminteşte de Ivan Dimitri Cerveakov, din "Moartea unui slujbaş", de Ivan Petrovici Voiniţki, din "Unchiul Vanea", de Mişa Vasilievici din "Platonov" - şi nu numai atât: are ceva şi din cu mult anteriorul Akaki Akakievici, de sub a cărui gogoliană manta s-au tras toţi urmaşii. Este acel arhetip al omului mărunt şi mediocru care, când părea definitiv împăcat cu zădărnicia unei întregi vieţi, pare să primească şansa nesperată a strălucirii... numai ca să descopere că, şi de astă dată, este doar o iluzie. Atât de universal, şi totodată atât de bogat e acest portret, încât nu cred că-şi va epuiza vreodată resursele, în timp şi spaţiu. Cu ajustările necesare, i s-ar putea aplica oricărui bătrânel bigot din Midwest, fermier extenuat din Australia, profesoraş francez sau funcţionar japonez - vi-l mai amintiţi pe Watanabe (care, însă, era unul dintre rarii învingători - căci, paradoxal, pentru el "medalia de onoare" era cancerul iar rezultatul consta în autodescoperirea sinelui)? Şi, cu atât mai mult, e valabil pentru pensionarul român care trăieşte terorizat de restanţele la întreţinere, din neghiobie şi-a înstrăinat familia, a votat ca tembelul cu Vadim - şi deodată...

"Medalia de onoare" este eminamente un film de personaje - funcţionează, trăieşte şi se înalţă din vitalitatea atât de duioasă şi credibilă a celor câteva figuri umane din anturajul lui Ion I. Ion (un nume ales anume spre a semnifica anonimatul - inclusiv ca efect al confuziei finale). Nina, soţia care nu-i mai vorbeşte de şase ani (amintind de resentimentele mocnite din "Motanul", de Georges Simenon, sau de Anita din "Cu cărţile pe faţă", de Antonio Buero Vallejo), este o prezenţă care potenţează enorm personajul principal, plasând tacit în jurul lui întrebări ale căror răspunsuri se vor devoala treptat, iar Camelia Zorlescu, o actriţă pe care cinematografia a folosit-o, pe vremuri, mult şi mărunt (rolişoare sexy prin nenumărate filmuleţe), îşi aduce aici masiva experienţă scenică pentru a construi figura vârstnicei soţii cândva frumoase, din tăceri încărcate, priviri lungi şi reci, ba chiar şi felul cum adoarme citind câte un romance gen Sandra Brown. Ion Lucian, această legendă vie a teatrului românesc comic, dramatic şi pentru copii, îl conturează pe bătrânul general în retragere, şef de filială a Asociaţiei Veteranilor de Război, drăgălaş şi plin de hachiţe, din numai patru secvenţe scurte şi percutante. Mircea Andreescu e recognoscibil pentru orice locatar de apartament la bloc, în Leoneanu - portretul robot al administratorului plin de idei (să-i facă lui Ion I. Ion o poză cu medalia-n piept şi s-o afişeze-n hol, cu sloganul: "Vecine! Nu uita să-ţi plăteşti întreţinerea!") şi fixuri pensionariceşti.

Merită amintite cele trei "participări extraordinare" - interpreţi speciali în câte o singură secvenţă scurtă: Radu Beligan, un Ion J. Ion sătul de fleacuri cu siktir amar, Mimi Brănescu, conferind concreteţe unui Cornel până atunci sugerat in absentia, şi bineînţeles, ultimul pe listă cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu as himself, decernând medalia buclucaşă la Cotroceni - un rol cu totul special: fără elemente actoriceşti propriu-zise (politicianul se joacă pe sine însuşi într-o ipostază solemnă care-i este mai mult decât familiară), dar foarte important ca impact - un preşedinte fictiv, sau jucat de o sosie, ar fi împins în convenţional şi semi-derizoriu drama personajului principal. Inevitabil, colaborarea pe platou între Iliescu şi Victor Rebengiuc, figură emblematică a Golaniei, ar suscita întrebări şi comentarii - aşa că se impune să precizăm că actorul, conform celor declarate categoric la conferinţa de presă, a luat totul cât se poate de firesc şi refuză fabricarea unui eveniment pornit de la această situaţie inedită.