În fond, adevăratul eveniment este revenirea lui Victor Rebengiuc pe ecran într-un rol de mare greutate, după nenumăratele apariţii onorabile, dar nesemnificative, pe care le-a prilejuit în ultimii ani generozitatea lui faţă de cineaştii care-l solicită. S-au făcut unele analogii cu Niki Ardelean - complet deplasate în fond, nu atât fiindcă respectivul era ofiţer (spre deosebire de fostul simplu soldat de aici), cât mai ales dată fiind deosebirea de abordare - cu obişnuitul teribilism agresiv al lui Pintilie, faţă de subtilitatea şi bunul-simţ pe care i le imprimă Netzer. Ponderat şi profund cum îl ştim încă de la Apostol Bologa, Victor Rebengiuc creează aici cu mijloace pe cât de economice, pe atât de consistente, un omuleţ mărunt care parcurge o traiectorie de erou tragic, reuşind performanţa ca, din vecin pe care-l saluţi convenţional în lift, întrebându-te ce rost o mai avea şi el pe aceeaşi lume cu tine, să-ţi sfâşie inima în cadrul final - un cadru care aminteşte deliberat de celebra petrecere din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.
Călin Netzer povesteşte că, pe lângă acel cadru fix, trăsese şi prim-planurile complementare ale celorlalte personaje, dar varianta de montaj pe care o presupunea folosirea lor crea o discordanţă accentuată cu restul concepţiei regisorale a întregului film, astfel încât a preferat să-şi asume riscul unor evetuale acuzaţii de pastişare - un exemplu de motivaţe legitimă: să foloseşti un anumit mijloc fiindcă ai nevoie de el şi nu găseşti o soluţie mai bună, nu pentru a epata sau a copia. Deosebirile esenţiale faţă de formula lui Cristian Mungiu, care înlătură temeiul oricărui plagiat, convertind soluţia în reconfigurare, constă la nivel structural în faptul că aici avem de-a face cu un cadru final, având ca atare valenţe cu totul diferite de cele din filmul anterior, unde funcţionase ca plot point 2, iar pe plan stilistic, în acel travelling înainte, până la plan mediu strâns, care paginează altfel empatia cu personajul central, spre deosebire de fixitatea contrastantă care o potenţase pe Anamaria Marinca în raport cu restul mesenilor.
De altfel, viziunea regisorală a lui Călin Netzer, deşi se revendică din curentul minimalist, căruia în mod firesc îi duce mai departe sarcina estetică, recurge vizibil şi la elementul personal, într-o relaţie creativă similară cu a altor filme incipient-postminimaliste din ultimii doi ani, cum ar fi "Cealaltă Irina", "Francesca", "Morgen", "Despre alte mame", dar mai ales vârfurile "Eu, când vreau să fluier, fluier" şi "Felicia înainte de toate", pe care aş aprecia că reuşeşte chiar să le depăşească, prin coeziunea sa mult mai organică şi omogenă. Regăsim atât cadrele lungi şi ample, dătătoare de tensiuni lăuntrice, proprii minimaliştilor, cât şi diverse mijloace de factură clasică - de pildă, planurile strânse, mai ales în sfera portretelor. La fel ca în cazul minimaliştilor, fundalul cotidian prozaic este extrem de viu, responsabil pentru empatia cu spectatorii - însă relaţia sa cu avanscena unde acţionează personajele este altfel constituită. Călin Netzer compune, economic şi eficient, un minuscul cerc de personaje dincolo de care se întrezăreşte laconic realitatea socială a anului 1995. În fond, e cât se poate de limpede că tânărul regisor stăpâneşte cu mână sigură metoda sugestiei - şi nu numai la crearea atmosferei, ci şi ca tehnică narativă, inclusiv prin relaţia cu scenariul.
Incidentul din 1988, care a declanşat ruptura dintre tată şi fiu, se subînţelege din comentarii indirecte. Conţinutul scrisorilor nu e expus imediat, ci se deduce din reacţiile ulterioare ale personajelor. În convorbirile telefonice, auzim exclusiv replicile celor de lângă noi, pentru a reconstitui din imaginaţie contribuţia interlocutorilor - şi aşa mai departe. Aceeaşi discreţie funcţionează şi la construirea ironiei amare care învăluie tot filmul, prin plasarea pe ici, pe colo, de indicii şi detalii care vor dobândi semnificaţie abia în final (de exemplu: Ion I. Ion a votat cu P.R.M., lui Iliescu îi spune că a votat cu el, de la un televizor se aud la un moment dat lătrăturile lui Vadim, iar în cadrul final vedem că din Canada i-a venit un nepoţel mulatru) fără a se insista prin nici un accent special asupra oricăruia dintre aceste amănunte şi nuanţe.
Inevitabil, dincolo de numeroasele sale premii internaţionle, se pune întrebarea perspectivelor de box-office ale "Medaliei de onoare" - la care ar fi normal să ne aşteptăm, în condiţiile unor spectatori educaţi. Din păcate, experienţa tristă din ultimii ani vădeşte o drastică degradare a publicului românesc de cinema (şi nu numai), astfel încât, cel puţin în principiu, nu prea întrezăresc mulţimile îmbulzindu-se la acest film de conţinut, ale cărui aparenţe de banalitate ascund substraturi calde şi sensibile, de o mare bogăţie şi profunzime. Totuşi, îndrăznesc să mă alătur autorilor în a miza măcar pe trucul folosirii lui Ion Iliescu (inclusiv pe afiş), alături de cei câţiva actori de super-calibru, pentru ca odată atras în sală, spectatorul să descopere valenţele cu adevărat importante ale filmului şi să ducă vorba mai departe - ceea ce ar avea şanse apreciabile de a răsturna balanţa popularităţii. Pentru că, în ultimă instanţă, Medalia de onoare nu poate dezamăgi pe nimeni.
Pagina
Părerea ta
Spune-ţi părerea