Românul care îl bântuie pe Harry Potter

În acest punct al discuţiei, întrebarea despre regulile pe care le respectă ca actor şi secretul succesului său, se impuneau. Iar regulile lui Emil Hoştină au preponderent formă interogativă: "unde este punctul în care aş putea să răstorn personajul? Citesc scenariul, e scris într-un anume fel. Unde pot lansa opusul lui? Iar între opus şi ceea ce fac, pot găsi faţetele...", concluzionează actorul. Apoi, despre cheia reuşitei sale: "Am intrat într-un sistem cu reguli - eşti trimis la probe, le iei, vei fi trimis la mai multe probe, le iei, vei fi trimis şi mai departe. Vei fi cunoscut în mediul ăsta. Eşti mai cunoscut, eşti mai ofertat, pentru că se poate avea încredere în tine. Este foarte simplu. Acumulezi. Din păcate pentru toată lumea, nu văd în România acumulări..."

Dar partea cea mai interesantă a discuţiei cu Emil Hoştină a fost despre Imaginarium, imaginar colectiv, mitologie, Dr. Parnassus şi cât de bine au continuat Johnny Depp, Colin Farrell şi Jude Law ceea ce începuse Heath Ledger în filmul lui Terry Gilliam.

Întrebat despre lumea de dincolo de oglinda lui Parnassus, despre universul acela suprarealist, din punct de vedere al simbolisticii, dar şi al scenografiei, Emil Hoştină spune că Terry Gilliam desenează, "e ca şi Kurosawa. El are, mai mult, şi meşteşugăria. El ştie ce cere, ştie ce face, este un mare păpuşar, e teatral. Păcat că nu i s-a oferit să facă un spectacol de teatru. Toate filmele lui au legătură cu o lume de teatru de mucava, a aparenţelor, a aparenţei expuse, a autoironiei: decorurile din filmele lui sunt în felul ăsta. Ştiu că este extrem de pretenţios, ştie efectiv cum se fac lucrurile".

"Un element al lumii de dincolo de oglindă este Styx-ul. Mai sunt şi alte trimiteri la mitologie?" - întreb.
"...copacul lui Beckett... Sunt multe straturi, Gilliam este enorm de citit. Ceea ce duce la un fel labirintic de a-şi construi opera. Când lumile de basm vor dispărea din filme, ceva din noi va fi foarte bolnav. Atunci când oamenii îşi vor refuza basmele, vor fi "defecţi" de mult..." spune Emil Hoştină.

Întrebat despre cum i se pare că au continuat Depp, Farrell şi Law personajul creat de Heath Ledger, actorul român spune că doar Colin Farell preia toate intenţiile personajului şi le duce în altă parte, în alt sens. Johnny Depp îl fixează foarte bine ca farmec. Jude Law, dintre toţi, este în scena cea mai încărcată. E un raport care nu îl avantajează. Este o poveste gnostică. Câţi dintre noi mai ştim că povestea lui Faustus este povestea lui Simon Magul şi a soţiei sale Elena? Povestea ţine de mişcare gnostică din secolul I. Dedesubtul filmelor lui, Terry Gilliam e pătruns de lumea din dincolo...", filozofează Hoştină.

Cu mingea la fileu, lansez o ipoteză incomodă - "Se spune că Terry Gilliam atrage lucrurile negative. Ca moartea lui Heath...". "Nu ştiu asta...", mă opreşte Hoştină. "Dar Gilliam face parte dintr-o familie de artişti pe care n-o s-o mai vedem curând, ce ţine de universul diegetic. Foarte puţini vor mai fi aşa."

Ce ştia Gilliam despre filmul românesc? Ştia vreun regizor, văzuse vreun film?
"Auzise despre noul val românesc, ştia că este o mişcare puternică de tip neorealist. Din câte îmi aduc aminte, ştia despre Mungiu şi despre Puiu. Dar mai mult îl interesa Dracula, i-am spus câteva lucruri. I-am zis că este un personaj de legendă, un prinţ renascentist care a cunoscut totuşi trei curţi imperiale ale vremii, că a fost sursă de inspiraţie pentru legendarul rusesc".

 Ce planuri ai pentru 2010?
"Ar trebui să fiu un actor de categoria lui Brad Pitt şi Meryl Streep ca să am planuri pe 2010 şi să te ataşezi de nişte proiecte. Am de mai multă vreme nişte scurtmetraje, nişte documentare pregătite. Vreau sa-mi termin doctoratul în Istoria teatrului, sunt foarte încântat de descoperirile pe care le-am făcut. Şi vreau sa-mi continuu parcursul sportiv, sunt membru al Clubului Român de Kendo, am câştigat Campionatul României în 2008, m-au băgat în prima echipă şi am intrat în luptă cu un adversar foarte greu. Asta a fost imediat după Parnassus. Este un sport puţin cunoscut în România, sportivi care îşi urmăresc pasiunea în condiţii foarte dificile. E vorba de cea mai abstractă formă de scenă în doi, în care înlocuieşti dialogurile cu loviturile. Este un sport supraîncărcat de teatralitate, sunt concepte din kendo care au aceeaşi denumire şi în teatrul japonez. În teatru ai o complicitate cu partenerul tău, chiar dacă el este oponent. Complicitatea din kendo este mult mai dificilă - complicitatea aceea îţi asigură succesul imediat în luptă".