Cronica Cealaltă Irina - un altfel de minimalism

În nucleul său cel mai intim, Cealaltă Irina e un film despre minţirea de sine, aşa că ideea s-ar putea enunţa astfel: într-o lume atât de indiferentă, încât chiar şi lupta până la capăt îşi pierde orice sens, autoamăgirea rămâne singura victorie.
Ca atare, scenariul urmăreşte două tipuri de viziune, îmbinate: falsul policier, ţesut în jurul misterioasei morţi a femeii, pe dedesubtul căreia se insinuează adevărata poveste, cea a acelei atroce zbateri pentru adevăr eşuate într-o solitudine ce frizează solipsismul. Deşi, la nivel dramaturgic, finalul e (larg) deschis, în fond povestea s-a terminat: indiferent ce va mai descoperi (sau nu) Aurel la Cairo, noi, spectatorii, am aflat despre el tot ceea ce avea cu adevărat importanţă. Restul sunt doar speculaţii insignificante.

Din păcate, în această zonă se manifestă şi principala nesiguranţă a filmului, sub ambele aspecte: scenaristic şi regizoral. O dată ce au aruncat nada plotului poliţist, autorii erau datori fie să-l ducă până la capăt (chiar şi ca simplu pretext pentru povestea de fond), fie să-l părăsească pe parcurs, mai mult sau mai puţin treptat - aşa cum face Porumboiu, în "Poliţist, adj.", unde pretextul detectivicesc se estompează exact la jumătatea filmului, în celebra secvenţă "Nu te părăsesc iubire" (deşi spectatorii percep transferul mult mai târziu, abia în timpul confruntării finale cu Anghelache). Or, aici, o asemenea desprindere nu se face simţită nicăieri, astfel încât, dacă încheierea tramei umane e rotundă şi împlinită, finalul atât de retezat pe direcţia faptelor cam lasă în aer intriga poliţistă, creând un sentiment de derută şi frustrare inutil şi care ar fi fost foarte uşor de prevenit.

Se prea poate ca şi de aici să se fi revendicat multe dintre reproşurile aduse lui Gruzsniczki de către diverşi neaveniţi care au nevoie de soluţii date mură-n gură (câtă vreme, totuşi, Cealaltă Irina nu s-a dorit nici un moment un film elitist, ci unul accesibil tuturor, de la vlădică până la adidas).

Totuşi, la drept vorbind, satisfacţiile neîndoielnice acumulate până în acest ultim moment sunt destul de consistente pentru a scuza orice incertitudini. Am menţionat deja remarcabilul simţ narativ al regizorului, pus în valoare şi de un control riguros şi perceptibil asupra tuturor elementelor: secvenţe, cadre, detalii scenografice, gesturi, priviri, intonaţii. Pornind de la acestea din urmă, un mare câştig pentru toată lumea este revenirea lui Andi Vasluianu într-un rol principal, după atâta vreme de la răscolitorul debut din "Furia" lui Radu Muntean.

Pe deplin maturizat şi înarmat cu bogata experienţă a apariţiilor secundare şi episodice din ultimii ani, cvasi-lipsită de orice rateuri, Andi construieşte un portret surprinzător de complex al omului simplu, compus delicat din nuanţe fine şi discrete sondări în profunzime, pe coarda unor vibraţii extrem de subtile - urmărind astfel, pas cu pas, evoluţia lui Aurel spre o iniţiere derizorie. În jurul lui, îi dau replica dezinvolt şi cu aplomb, pe lângă deja amintitul Doru Ana, în tandem cu Dana Dogaru, şi Simona Popescu (o foarte reuşită schiţă de portret a Irinei, cu cele două feţe ale ei, din doar câteva tuşe - abia retrospectiv descifrate), Dan Aştilean (la rândul lui un personaj dual bine echilibrat, între haidamacul grobian şi colegul totuşi sufletist), şi crochiurile pe cât de sumare, pe atât de apăsate, pe care le trasează Vlad Ivanov, Gabriel Spahiu, Mişu Dinvale, Oana Ioachim, Gabriel Călinescu, Faramaraz Mir, Hamid Pazezad, Dragoş Bucur - şi mulţi alţii, căci scenariul, regia şi actorii au urmărit (şi reuşit) să realizeze o foarte expresivă galerie compozită a umanităţii desfoliate pe tot parcursul acestei amare fabule despre refuzul adevăratei comunicări.

O menţiune aparte merită Vivi Drăgan Vasile, clasicul nostru operator ajuns aici şi în ipostaza de producător (pentru prima oară al unui lungmetraj - şi, culmea, cu fonduri atât de puţine! Descurcăreţ şi autoironic cum îl ştim, Vivi Drăgan a şi declarat: "Aştept să mai apară vreun proiect din-ăsta, de film sărac, ca să mă bag iar!"). Dar nu numai din motive de economie (la drept vorbind, golurile financiare au fost acoperite cu prisosinţă din investiţii de prietenie şi dăruire!) a decis Vivi să ia el însuşi camera pe umăr (sau, totuşi... pe trepied, căci aşa cum spuneam, au decis de comun acord să aplice formula cadrelor stabile şi compuse atent).

Imaginea lui e expresivă fără ostentaţie, strecurând abil sugestii stilistice insidioase prin realismul concepţiei de ansamblu. Adăugăm asamblarea tuturor acestor cadre de către foarfeca sigură a Danei Bunescu, plus contribuţiile la fel de discret-profesioniste ale machiajului (Dana Roşeanu, rafinat-creativă ca întotdeauna), decorurilor (Mihaela Poenaru, capabilă să sugereze sensuri chiar şi cu ajutorul celor mai prozaice nimicuri), costumelor (Svetlana Mihăilescu - în cheie realist-sugestivă de impact subliminal) şi benzii sonore extrem de elaborate (în care aceeaşi Dana Bunescu, împreună cu admirabilul Titi Fleancu, au mixat fel de fel de crâmpeie sugestive), pentru a ne confirma bucuria unei noi reuşite în filmul românesc - şi, dacă nu e tocmai în spiritul minimalist cunoscut deja, cu atât mai bine: nimic nu poate fi mai încurajator decât să constatăm că, pe lângă viziunea robustă şi inatacabilă, de-acum, a grupării etichetate cam impropriu ca "Noul Val", iau naştere şi alte concepţii estetice, la fel de valoroase.