Cele mai simpatice personaje negative din filme

Aceluiaşi Kubrick i-l datorăm pe Alex, rafinatul monstru adolescentin din "The Clockwork Orange" (1971), construit cu o perversitate unică de Malcolm McDowall - categoric, unul dintre cele mai izbutite cazuri de empatizare a spectatorului cu un personaj de o răutate pură... strivită de răutatea şi mai purissimă a preacuvioasei civilizaţii contemporane (căci acel viitor foarte apropiat e doar o figură de stil - ca de-atâtea ori, în SF-urile de calitate). Şi, la urma urmei, chiar şi persoajul titular din "Dr. Strangelove" (de asemenea Kubrick, 1964), încarnat de Peter Sellers, e unul dintre cei mai drăgălaşi balauri ai ecranului.

Revenind însă la realitate, nu-l putem neglija pe un alt negativ iubibil al literaturii clasice: Long John Silver, temutul pirat/bucătar din "Insula comorii", de Robert Louis Stevenson. Romanul a fost ecranizat sau prelucrat filmic în repetate rânduri, iar dintre interpreţii lui John Silver îi putem cita pe Wallace Beery, Peter Vaughan, Brian Blessed, Anthony Quinn, Charlton Heston, Tim Curry, Jack Palance sau Lance Henriksen, dar favoritul meu rămâne Ivor Dean, un actor britanic elegant şi rafinat, de şcoală veche, pe care l-am văzut în serialul TV din 1966.

Nu e de mirare că o căpetenie de piraţi se înscrie perfect în acest tipar al scumpului de bandit - lupii mărilor au exercitat întotdeauna o fascinaţie aparte; totuşi, ar fi cam off-topic să-l includem aici pe Jack Sparrow (Johnny Depp), sau pe oricare dintre camarazii/inamicii lui (că mereu îşi schimbă părul - face parte din formulă!) din serialul de cinema "Pirates of the Caribbean", al lui Gore Verbinski (2003-2007) - din simplul motiv că acolo caracterul negativ al personajelor e strict formal: că-s piraţi, şi atât; altminteri, în raport cu povestea, cu afinităţile spectatorilor, cu ceilalţi confraţi, fiecare oscilează între bine şi rău cum îl taie mintea.

Dar nu numai piraţii şi corsarii sunt predispuşi acestui tip de paradoxuri. E de la sine înţeles că asemenea personaje se pot găsi şi cu ghiotura în romanticul gen western - cu atât mai mult cu cât, în cea mai mare parte, acest univers e un mit cinematografic; adevărata viaţă în Far West era o caznă mizerabilă, fără nimic eroic, onorabil, înălţător... Tâlharii, bandiţii şi ucigaşii vestului sălbatic erau nişte cocălari deloc admirabili (cam ca la noi, acum, indiferent că-i vorba de Ferentari sau de Senat), şi numai autorii de filme i-au investit cu acea aură de hoţomani ştrengari, dacă nu chiar haiduci...  Prin urmare, nu e deloc surprinzător că doi bandiţi ca protagoniştii din "Butch Cassidy and the Sundance Kid" (George Roy Hill, 1969), au stârnit o asemenea emulaţie - cu atât mai mult, cu cât le dădeau viaţă doi actori pe cât de buni, pe atât de populari: Paul Newman şi Robert Redford. Totuşi, personal prefer varianta îmbunătăţită din "The Sting" (tot Hill, tot cu Newman şi Redford, în 1973): Henry Gondorff şi Johnny Hooker sunt, poate, cei mai adorabili escroci pe care i-a văzut vreodată ecranul!

Uneori, însă, bandiţii Vestului Sălbatic ne pot capta afecţiunea şi fără recurs la umor - în cheie tragică. M-a marcat pe termen lung masacrul în care-şi pierd viaţa antieroii din "The Wild Bunch" (Sam Peckinpah, 1969), caracterizaţi atât de uman, în cruzimea lor, de către William Holden, Ernest Borgnine, Robert Ryan, Edmond O'Brien şi Warren Oates. Ca să încheiem acest capitol... Fiară să fii, nu om, ca să nu te cutremuri când vezi cum bieţii hoţi şi ucigaşi splendid conturaţi de Faye Dunaway şi Warren Oates sunt făcuţi sită în şocantul final al unuia dintre cele mai bune filme cu protagonişti negativi răstălmăciţi în cheie amăgitor eroică: "Bonnie and Clyde", Arthur Penn, 1967.
(Chiar nu merită mai mult decât o menţiune pasageră copia palidă, deşi cuminţel executată de către Steve Carver, în 1974: "Big Bad Mama", cu Angie Dickinson, Susan Sennett şi Robbie Lee.)

...Şi lista ar putea continua la nesfârşit, căci fără personaje negative, n-am avea filme, iar personajele negative, de n-ar avea şi laturi bune, şi-ar pierde orice credibilitate, şi-n fond, nici o atitudine esetică nu e mai complexă şi mai inteligentă decât ironia, cu paradoxalul ei mariaj de bine şi rău, de plus şi minus...

Nu pot sa nu-l menţionez aici pe altul dintre favoriţii mei (şi nu numai), alături de Woland, Fagin şi Darth Vader. Mi-ar fi greu să enunţ o combinaţie mai puternică de rău absolut şi putere de seducţie, decât a inegalabilului Doctor Lecter. Simţul şi intelectul actoricesc ale lui Anthony Hopkins, sub coordonarea lui Jonathan Demme (căci restul seriei e cam apă de ploaie), au reuşit să compună un adevărat monument al pericolului antropologic, posesor al unei forţe magnetice aproape imposibil de contracarat. Cunoşti personajul, ştii că-n orice moment se poate transforma în fiara care te va devora de viu (la propriu!), şi totuşi simţi nevoia să te apropii tot mai mult, sedus de inteligenţa sa sclipitoare, de rafinamentul manierelor aristocratice, de cultura-i enciclopedică, de expresia facială şi vocală mătăsoasă... Fără Hannibal Lecter, panopticul monştrilor de celuloid n-ar fi fost niciodată complet.


Să nu uităm, totodată, că - la începutul anilor '70, pe vremea seminalelor ei "Gale ale desenului animat" - Viorica Bucur ne-a prezentat într-o seară o ediţie Disney dedicată personajelor negative din filmele de animaţie. Pornind de la Maştera din "Albă ca zăpada", cuceritorul Walt ne explica nouă, copiilor (căci pe-atunci făceam şi eu parte dintre ei), de ce trebuie să-i urâm mai puţin pe aceşti monştri, ba chiar să le păstrăm în suflet şi o fărâmă de simpatie: dacă n-ar fi ei, ce s-ar alege de poveştile nemuritoare...?

Tot cam pe-atunci, în 1973, am mai descoperit un aspect surprinzător al conceptului de "personaj negativ". Marele Amza Pellea, un actor devenit aproape personaj în sine, sanctificat ca Decebal şi Mihai Viteazul, sau idolatrizat profan sub chipul minunatului Nea Mărin, primise rolul Chiorului, ticălosul principal din "Aventurile lui Babuşcă" de Gheorghe Naghi, după romanul "Ostrovul lupilor" de Petre Luscalov - un contrabandist crud şi fără scrupule, dar chipeş şi charismatic. Într-un interviu, Amza răspundea nedumeririlor vis-a-vis de acceptarea unui asemenea contre-emploi, spunând că actorul adevărat e gata să joace orice - şi că, după părerea lui, ca să joci un personaj negativ trebuie să-l urăşti din tot sufletul, altfel vei simţi nevoia să-l justifici, şi rişti să-l converteşti spre bine. Cu toată veneraţia pe care i-o port, sunt nevoit ca, din perspectiva deceniilor, să-l contrazic. Da, Amza era un actor de geniu, iar rolurile lui pozitive au rămas uriaşe - dar Chiorul a fost un personaj insipid, pierdut în uitare, iar afirmaţia lui de mai sus e profund greşită. A-ţi urî propriul personaj, fiindcă e un nemernic, înseamnă a-l distruge în sens artistic - a-l condamna la tezism, didacticism şi platitudine. Unsprezece ani mai târziu, în 1984, i-am luat un interviu splendidei actriţe Olga Delia Mateescu, inclusiv despre Sora Ratched, pe care o interpreta cu casa închisă în spectacolul cu piesa "Zbor peste un cuib de cuci", de Dale Wasserman (regia: Horea Popescu), la Naţional. Artista a insistat asupra faptului că ar fi absurd s-o urască pe Ratched, şi că modul cel mai normal de a construi un asemenea personaj ("periculos", cum a ţinut ea să precizeze) este pe calea înţelegerii şi a empatizării. Nu întâmplător, din tot spectacolul singurul personaj reuşit era Nurse Ratched!