Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, proiectat la Cannes în afara competiţiei, mi-a reactivat una dintre cele mai pregnante amintiri din copilărie. Eram în clasele primare şi Ceauşescu urma să facă o vizită în Iaşi. Niciodată nu am văzut atâţia oameni pe străzi. Practic tot oraşul era blocat, şi lumea era adunată între primărie şi Palatul Culturii, cu steaguri, în uniforme muncitorii, toţi aliniaţi în rânduri. În câteva ore urma să-şi facă apariţia la balconul primăriei Ceauşescu, şi toţi erau adunaţi pentru repetiţii. La megafon primeam indicaţii, urma să cântăm nişte cântece pe care nu ştiu câţi le cunoşteau. Dar soluţia a venit tot prin megafon - să numărăm simultan ca să se vadă buzele mişcându-se la fel. Am învăţat tot atunci o coregrafie simplă, de agitare a panglicilor ori steagurilor, pe care o reluam la infinit. Incredibilă angrenare de oameni. Şi apăsătoare imposibilitatea de a ieşi din acea mare de oameni, dincolo de care erau garduri care baricadau orice plecare din grup. Şcolari şi adulţi am stat câteva ore în picioare, în soare, repetând în neştire. Nimeni nu ştia când va veni Ceauşescu. La un moment dat, în balcon a intrat o femeie de serviciu care a mai lustruit o dată masa. Toţi am respirat uşuraţi. Însemna că momentul venirii lui Ceauşescu era foarte aproape. Dar n-a mai venit... Anulase venirea.
Această introducere e o propunere ca astfel de amintiri să le adăugaţi la acest articol. Dar şi ca să vizualizaţi o mică parte din ceea ce arată Andrei Ujică în filmul-document de trei ore, în premieră mondială la Cannes.
Producţia începe cu imagini tremurătoare ale interogatoriului nervos al cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu; aceştia nu se pierd cu firea, refuză întrebările militarului care îi interoghează şi cer să fie duşi în faţa Marii Adunări Naţionale. 22 decembrie 1989. Ultimile ore ale dictatorului român şi ale soţiei sale sunt difuzate de către televiziunile din întreaga lume.
Acesta e punctul de plecare al Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu. Nu e un simplu documentar, după părerea regizorului Andrei Ujică, autorul unei trilogii despre căderea comunismului, ci un film alcătuit din materiale de arhivă. Un film artistic, deşi alcătuit din selecţiuni a mii de ore de imagini oficiale, de propagandă şi filme personale ale familiei Ceauşescu, constituind în primul rând o mărturie obiectivă, rece, a regimului conducătorului, de la urcarea la putere în 1965 şi până la cădere.
Practic şi riguros ca un arhivist cu 1000 de ore la dispoziţie pentru a-şi pregăti lecţia de istorie, Andrei Ujică oferă o copie brută, ieşită din istorie,
fără comentarii. Ceea ce, până la urmă, nu ajută la elucidarea misterului vieţii membrului influent de partid devenit preşedinte al României.
Îi primeşte pe de Gaulle şi pe Nixon, vizitează China lui Mao şi Hollywood-ul, se opune intervenţiei URSS în Cehoslovacia în numele regulii non-intervenţiei în afacerile interne ale unei ţări.
Îl urmărim prin pieţe, urcând într-un tramvai, sau în vizită la fabrici şi şantiere. Reacţii în delir - tineretul cântă şi dansează. Discursurile sforăitoare. E prima dată când îi ascult fragmente de discurs. Se numea "un intelectual"...
Redescoperind aceste imagini astăzi, m-am înfiorat, şi iar mi s-a făcut milă de toţi anii pe care fiecare dintre noi i-a trăit sub dictatură.
Părerea ta
Spune-ţi părereaSi eu am "manifestat" pe stadion de 23 august, scolarita fiind, am stat ore si zile in sir in soare... Iar la o vizita a lui Ceasca in Timisoara, aveam vreo 7 ani, am avut un program artistic in rochiete subtirele de balerine in ploaie si vant... Ne adapostiseram intr-o cofetarie pana a sosit coloana oficiala si a trebuit sa dansam. Vremuri jenante! Nici acum nu-s mai putin aiurea, dar tot n-as da criza de azi pe comunism.
Dupa revolutie, am taiat frumos o gaura rotunda in fiecare stegulet.