Aurora care vesteşte întunericul, a lui Cristi Puiu

Aurora, cel mai recent film al lui Cristi Puiu, selecţionat în secţiunea Un Certain Regard a celui mai important festival al lumii, a intrat în premieră vineri, 11 martie 2011, în cinematografele din România.

Un film ambiţios, care impresionează în egală măsură cu Moartea domnului Lăzărescu (producţie cu care Cristi Puiu obţinea premiul secţiunii Un Certain Regard în 2005), dar mai ales filmul românesc ce construieşte cele mai adânci momente de aşteptare pentru spectator. Şi cele mai sumbre. Iar universul creat se distinge prin expresivitatea crudă şi sordidă a unei lumi surprinse în goliciunea ei inestetică şi morbidă.

Personajul principal, inginer metalurg (jucat de regizorul însuşi, debut), este într-o tăcută şi sumbră căutare a ceva, pe tot parcursul filmului. Bântuie pe drumuri înglodate, printre căi ferate şi remorci abandonate pe terenul viran dintre casele Chitilei - aici bărbatul pândeşte o femeie cu doi copii. Îşi străbate dintr-o cameră în alta apartamentul igrasiat, cu pereţii decopertaţi, cu bucătăria în dezordine, murdară. Trece pe lângă un abator. Este abătut, stăpânit de gânduri numai de el ştiute. Recuperează de la fabrica unde lucrează (dar unde e săpat pe la spate) două percutoare artizanale necesare armei de vânătoare pe care o are acasă, dar şi banii pe care un coleg amână să i-i înapoieze. Fabrica are pereţii scorojiţi, iar în biroul lui Viorel, că aşa îl chemă pe protagonist, dosarele sunt prafuite, îngălbenite, vechi. Atmosfera astfel creată pregăteşte terenul degradării umane. Iar realismul capătă tente naturaliste. Ce i s-a întâmplat acestui bărbat? Ce îl preocupă? Şi, mai ales, ce plan are - pentru că, în mod evident, pregăteşte ceva.

Cristi Puiu jonglează cu indiciile, pe care ni le presară în ritm lent; unele sunt înşelătoare, cele mai multe oferă, însă, coordonatele necesare "citirii" poveştii. Indiciile oferă, totodată, acroşe care ne captează atenţia între momente de apăsătoare aşteptare; apoi, în susţinerea primului indiciu pentru un aspect important al poveştii, mai este dat un al doilea, după care adevărul pe care îl bănuiam este rostit, confirmat. Cristi Puiu îşi lasă spectatorul să emită în gând ipoteze, să construiască în avans povestea, pentru ca - mai apoi- să-l surprindă, cu o evoluţie a întâmplărilor neaşteptată. Un blister cu pastile date pe sub mână, o palpare a unei zone dureroase, în timp ce face duş, mutarea bunurilor, o mamă care îi calcă cămăşile, şi nu o soţie, testarea unei puşti cu percutoare artizanale... toate oferă fragmente foarte îndepărtate între ele dintr-un puzzle. Se va sinucide Viorel? Va ucide? Ce i s-a întâmplat? Cum de a ajuns în această situaţie? Spectatorului i se oferă şansa unui demers detectivistic.

Prima scenă a filmului este una casnică; aici găsim un exemplu de indice fals, care induce în eroare asupra identităţii bărbatului şi a femeii (Clara Vodă) ce discută despre bunica Scufiţei Roşii, având grijă să n-o trezească pe fetiţa (Ileana Puiu) care doarme în camera alăturată. Iar scena finală este una aproape kafkiană, în care sunt implicaţi trei poliţişti, creionaţi în jurul tipologiei standard - nătângi, unul animat însă de un exces de zel în aplicarea procedurilor standard, indiferent de caz, celălalt de o bonomie sterilă şi al treilea (jucat de Constantin Diţă): poliţistul-funcţionar sătul de toate, conştiincios într-un târziu.

Între cele două scene de început şi final: căutări... aşteptări...priviri... tăceri... totul în cadre lungi, în care tensiunea mocneşte insidios. Motivaţia pe care o aduce protagonistul la sfârşit - şi pe care o aşteptam cu toţii - este, totuşi, eliptică, şi prin asta vreau să spun nesatisfăcătoare, expediată. Deşi, până la ea, sunt aduse  cel puţin două argumente care cântăresc în empatizarea cu personajul. Deşi planul este dus la bun sfârşit, pentru personajul principal nu se mai întreved zorii de zi. Aurora pe care o anunţă titlul vesteşte, de fapt, întunericul.

Aurora are o durată de 179 de minute.