Probabil asta a gândit și David Moreau când a hotărât să facă un horror dintr-o singură dublă despre trei tineri drogați care ajung să se lupte pentru supraviețuire.
86 de minute și nicio tăietură de montaj. Totul este filmat într-o singură dublă, după cinci încercări. O coregrafie desăvârșită a actorilor, a figuranților, a cameramanilor, pe scurt a întregii echipe aflate pe platou. Un scenariu impredictibil și terifiant, pentru că este deopotrivă science-fiction și extrem de realist. Mult sânge, multă cruzime. Un ritm dinamic și alert ce nu lasă publicul să se plictisească. O estetică întunecată de peliculă. La asta se poate rezuma producția franceză Noapte de coșmar, lansată global chiar înainte de Halloween. Cu siguranță unul dintre cele mai inovative filme horror pe care le-am văzut în ultima vreme, iar asta vine de la o fană a genului.
Camera îl urmărește inițial pe Romain (Milton Riche) care achiziționează un drog nou special pentru noaptea absolvirii. Ajuns la petrecere, îl imparte cu prietena lui Anais (Laurie Pavy) și amanta lui Julia (Lucille Guillaume) – de menționat că fetele sunt cele mai bune prietene. Ce nu împarte însă cu nimeni este povestea complet incredibilă care i s-a întâmplat pe drumul de la dealer spre casă. O femeie în stare gravă l-a implorat fără cuvinte să o ajute, însă la scurt timp a început să își facă rău singură. Oare ce încerca să îi transmită?
Schimbările pe care începe să le resimtă protagonistul în corp și în creier nu au o origine clară. Sunt doar efectele drogului necunoscut pe care tocmai l-a încercat sau ceva cu adevărat ieșit din comun e pe cale să se întâmple în micuțul oraș franțuzesc? Excursia lor (sau trip-ul) va dura o singură noapte și se va desfășura într-o multitudine de locații, însă finalul nu oferă un răspuns concluziv.
Aceeași transformare dubioasă o acaparează și pe Anais după ce l-a mușcat pe Romain fiindcă a aflat de aventura lui. După o treime din film, vedem perspectiva ei, pentru ca apoi să fim companionii Juliei, care încearcă disperată să se trezească din coșmar. Trecerile de la un personaj la celălalt se realizează atunci când drumurile lor se intersectează. Și când o fac, sunt martore la aceleași evenimente. Experiențele lor se suprapun. Dacă este o halucinație, atunci este una colectivă. Totul se leagă indiferent de versiunea aleasă: atacul poate fi veridic sau poate fi în mintea lor.
La fel ca în Burning Days (r. Emin Alper), unul dintre cele mai înfiorătoare filme pe care le-am vizionat vreodată, protagonistul nu se poate baza pe simțurile sale din cauza substanțelor din corpul lui. Groaza realității este cutremurătoare, dar măcar știi unde să te poziționezi. Anxietatea incertitudinii este cu mult mai periculoasă pentru că dacă simți că îți pierzi mințile și nu poți avea încredere în propria ta percepție asupra lucrurilor, în cine poți avea cu adevărat încredere?
În nimeni și nimic, iar asta este cea mai oribilă stare mentală. Totul nu este decât o nebunie fără sfârșit. Iar cadrul de final, asemănător cu cel din Fight Club, nu face decât să reconfirme această afirmație. Are sens ce zic? A fost măcar ceva adevărat? Hai cititorule, e momentul să te trezești acum!
