Puține francize ajung la al cincilea film și încă mai puține atunci când vine vorba de animații. Toy Story 5 reușește asta la 31 de ani de la filmul original din 1995, iar de data aceasta regizorii sunt Andrew Stanton (co-scenarist la toate cele patru filme anterioare) și Kenna Harris. Dacă pentru Harris acesta este debutul în lungmetraj, Stanton are o vastă experiență, începută la studiourile de animație încă din 1990: a regizat Finding Nemo și Wall-E, ambele răsplătite cu Oscar pentru cel mai bun film de animație. Iar fascinația lui mai veche pentru tehnologie și pericolele ei (vizibilă încă din WALL-E) se simte din plin aici. Marele inamic al jucăriilor nu mai este, ca în trecut, o altă jucărie geloasă sau un colecționar lacom, ci chiar o tabletă: exact obiectul pe care tot mai mulți părinți îl lasă în mâinile copiilor atunci când nu au timp sau chef de aceștia.
Povestea o urmărește pe Bonnie, o fetiță timidă de opt ani care se chinuie să-și facă prieteni. Care este soluția părinților? Un Lilypad, o tabletă în formă de broscuță, cu doi ochi care clipesc deasupra ecranului (vocea îi aparține Gretei Lee, care îi dă acea aroganță enervantă de care era nevoie). Nu durează mult și Bonnie uită complet de jucăriile sale favorite, care ajung claie peste grămadă în garaj. Jessie și calul ei, Bullseye, descoperă astfel cu groază că majoritatea copiilor din cartier sunt complet acaparați de tehnologie și pornesc într-o misiune disperată pentru a o opri pe Lilypad înainte de a fi prea târziu. Când Jessie ajunge să se piardă departe de casă, Woody și Buzz pleacă pe urmele ei, iar de aici încolo lucrurile se complică tot mai tare. În paralel, există și un fir secundar destul de amuzant: un soi de armată de figurine Buzz Lightyear, scăpate dintr-un container pierdut pe mare și convinse că sunt adevărați rangeri spațiali, pornesc în căutarea lui „Star Command”. Inițial pare ceva inutil și lipsit de sens, dar Stanton și Harris leagă mai târziu acest subplot de povestea principală într-un mod inteligent care chiar funcționează.
Franciza Toy Story s-a jucat dintotdeauna cu ideea jucăriilor abandonate atunci când copilul crește, doar că acum amenințarea nu mai ține de vârstă, ci de ecran. Și, sincer să fiu, este o observație dureros de actuală: câți copii nu-și uită azi jucăriile fizice de îndată ce primesc o tabletă în mână? Filmul duce ideea și mai departe, arătând cum până și device-urile mai vechi sunt date uitării în favoarea celor noi. Cele mai frumoase și interesante momente, însă, sunt acele secvențe în care vedem lumea prin imaginația lui Bonnie - o nuntă și o aventură cu spioni - redate într-un stil de animație complet diferit, stilizat și amuzant, care realizează un contrast plăcut cu restul filmului. Deși în mare parte previzibilă, povestea reușește să fie captivantă și să mențină tensiunea pe întreaga durată de o oră și 42 de minute.
Într-un mod caracteristic Pixar, filmul lovește la țintă și din punct de vedere emoțional. Diferența este că de data aceasta Jessie (Joan Cusack) trece în prim plan, iar arcul ei narativ e cel care are puterea de a te face să lăcrimezi. Ajunsă la ferma unde a copilărit prima ei proprietară, Jessie descoperă o cutie lăsată în urmă de aceasta, cu un mesaj pentru ea care îi schimbă perspectiva. Fără să sacrifice umorul sau ritmul poveștii, momentul este cât se poate de emoționant și ancorează totul în realitatea lumii noastre.
Distribuția vocală e, fără doar și poate, un atu. Pe lângă Cusack, revin Tom Hanks (Woody, acum cu un petic de chelie care orbește jucăriile atunci când reflectă o rază de soare), Tim Allen (Buzz) și Keanu Reeves, în rolul cascadorului canadian Duke Caboom. Surpriza vine însă de la Conan O'Brien, în rolul lui Smarty Pants, un dispozitiv care îi învață pe cei mici să meargă la oliță și care oferă câteva dintre cele mai amuzante momente ale filmului. Muzica originală este compusă de Randy Newman (al cincilea Toy Story al său), iar peste generic se aude piesa nouă „I Knew It, I Knew You”, semnată de Taylor Swift. Merită menționat și că cei care vor rămâne după generic se vor putea bucura de o scenă post-credits. Singurul of pe care îl am este faptul că am văzut filmul în format IMAX 3D și nu prea există efecte care să fructifice potențialul acestuia. Dar, până la urmă, este un film pentru copii, iar accentul stă pe animație și poveste.
Per ansamblu, Toy Story 5 reia formula pe care o știm pe de rost, doar că acum o modernizează și adaptează la realitățile de azi. Filmul are în general note mari - 93% pe Rotten Tomatoes și un scor de 74 pe Metacritic în momentul de față -, dar nu toți criticii au fost cuceriți: Peter Bradshaw de la The Guardian o descrie drept o franciză care și-a epuizat resursele. Mie unul mi s-a părut un film scris și regizat aproape impecabil, deopotrivă amuzant și înduioșător, dovadă că Pixar încă mai are povești de spus în acest univers, reușind să se reinventeze cu fiecare nou capitol. Iar la al cincilea titlu, Woody și Buzz demonstrează că pot rămâne la fel de relevanți și pentru copii, și pentru adulții care au crescut odată cu ei.
