Este cu siguranţă unul dintre cele mai aşteptate titluri Netflix ale sfârşitului de an, iar sezonul ar patrulea ar putea să atragă încă şi mai mulţi spectatori datorită apariţiei Dianei Spencer, cea mai adulată membră a familiei regale britanice. Trebuie spus încă de la început că Emma Corrin, tânăra actriţă aleasă să o interpreteze pe viitoarea "prinţesă a inimilor", se achită superb de rol, oferindu-ne ocazia să înţelegem o dată pentru totdeauna melanjul de forţă şi vulnerabilitate care a făcut o lume întreagă să-i cadă la picioare.
Probabil că cel mai interesant aspect al acestui serial multipremiat este faptul că ne oferă acces acolo unde publicul nu a fost niciodată binevenit, anume în sanctuarele familiei regale precum palatul Buckingham sau castelele Windsor şi Balmoral. The Crown anulează distanţa percepută drept gigantică dintre oamenii obişnuiţi şi familia regală, făcându-ne părtaşi la suişurile şi coborâşurile din istoria ei, la crizele politice, conflictele ferecate în spatele uşilor închise şi, mai ales, suferinţele celor aflaţi întotdeauna în lumina reflectoarelor.
Iar în sezonul al patrulea regina Elisabeta (Olivia Colman) face un nou pas în spate, lăsându-le în loc pe Margaret Thatcher (Gillian Anderson), "doamna de fier" a politicii britanice din anii '80, şi, desigur, pe Diana. Poate că Anderson va obţine multe laude pentru interpretarea intransigentei Thatcher, gata să taie din pix locurile de muncă a mii şi mii de englezi doar pentru a-şi impune discutabila viziune asupra unei prosperităţi viitoare, dar lumea se va opri în loc la apariţia Emmei Merrin.
Una dintre cele mai amuzante reacţii la alegerea cutărui şi cutărui actor pentru interpretarea cine ştie cărei figuri emblematice a istoriei sau a artelor este că acesta "nu arată deloc" ca persoana din realitate. Şi cu cât este mai iubită persoana, cu atât e mai hulit actorul. Ei bine, nu ştim cine ar putea cârti împotriva lui Corrin, care, ajutată de o armată de costumiere şi stilişti, reuşeşte imposibilul: o aproximează neaşteptat de bine pe Diana şi ne face pe noi, spectatorii, să ne îndrăgostim de ea, aşa cum a făcut-o publicul global cu începere din 1981, când logodna tinerei abia ieşite din adolescenţă cu prinţul Charles (Josh O'Connor) a catapultat-o în malaxorul opiniei publice.
Probabil că nu este un personaj mai nimerit să ne îndemne la o analiză a faimei şi a popularităţii, dar şi a responsabilităţii venite cu acestea. Este ceva în egală măsură magic şi nefiresc în modul cum, din fiica cea mică a unei familii din apropierea tronului, dar trecută cu vederea de opinia publică, Diana a devenit "prinţesa inimilor", percepută de lumea întreagă drept dovada vie că uneori basmele cu zâne chiar se transformă în realitate. Şi totul devine şi mai complex dacă iei în consideraţie nesfârşita suferinţă a prinţesei, care te face să te întrebi, de pe canapeaua ta luată de la Ikea, dacă promisiunea tronului şi incontestabila fascinaţie globală au vreo valoare în comparaţie cu veninul cotidian al nefericirii maritale.
Ca şi în sezoanele anterioare, The Crown reuşeşte de minune să aproximeze cât de trecătoare, superficială, fragilă şi epuizantă este puterea, fie că este obţinută prin naştere, căsătorie sau prin vot. Cele trei femei din prim-planul sezonului, Elisabeta a II-a, Diana şi Thatcher, înghit hapuri amare pentru a-şi păstra sau întări puterea, conştiente că fiecare pas greşit ar putea duce la un tip diferit de cădere din graţia oamenilor obişnuiţi. Este un gând în acelaşi timp neliniştitor şi încurajator că nimeni - capete încoronate, prinţese ale inimilor şi doamne de fier - nu este dincolo de voia poporului, indiferent de metoda prin care se exercită aceasta. Deşi abordarea scenariului este ataşantă şi umanizatoare în ceea ce priveşte membrii casei regale britanice, invidia pe care ai putea-o simţi admirându-le stilul de viaţă se erodează episod după episod, până când nu mai rămâne decât compasiune şi chiar milă...
Sezonul patru din The Crown se lansează duminică, 15 noiembrie.
