Se fac deja câteva filme de când franciza Terminator are parte de impresionante eforturi de resuscitare, eforturi care, cel puţin din punctul de vedere al publicului, aduc mai degrabă cu nişte zvâcnete neconvingătoare, dacă nu chiar a rigor mortis. Lucrurile nu stau (chiar) la fel cu Terminator: Dark Fate. Poate că unii fani ai filmelor originale îl vor respinge categoric, dar Dark Fate are câteva merite. Iată mai jos la ce ne referim.
Probabil că ştim cu toţii acea listă cu cerinţe tembele ale clienţilor pentru copywriteri şi designeri, una dintre cele mai gustate (şi frustrante) fiind menţionarea unei reclame celebre şi pretenţia "fă ceva fix aşa, dar altfel". După ce au eşuat în repetate rânduri cu "altfel", producătorii francizei Terminator şi-au dat seama că e cazul să meargă pe calea "fix aşa" şi să refolosească mai toate punctele de cotitură din primele două filme, schimbând chestii pe ici şi colo, ca să nu fie chiar la fel.
În centrul atenţiei este de această dată Dani Ramos (Natalia Reyes), o tânără din Mexic a cărei viaţă este distrusă când familia ei e ucisă de un Terminator (Gabriel Luna, pe care îl ştii probabil din rolul lui Ghost Rider din serialul Agents of S.H.I.E.L.D.) venit din viitor. Salvată de Grace (Mackenzie Davis) şi de Sarah Connor (aceeaşi Linda Hamilton), Dani va afla curând că de existenţa ei depinde destinul rasei umane într-un viitor în care inteligenţa artificială preia puterea şi decide să extermine umanitatea. Dar ca să nu fie fix la fel, nu mai e vorba de Skynet...
Cum spuneam, fix aşa, dar altfel. Dark Fate reambalează câteva dintre secvenţele emblematice ale primelor filme Terminator, de exemplu urmărirea pe autostradă şi bătălia finală într-un decor industrial, şi schimbă doar detalii. Schimbările sunt suficient de numeroase ca publicul să nu-i reproşeze scenariului scris de nu mai puţin de opt scenarişti (printre ei James Cameron şi David S. Goyer) că e jignitor de previzibil, dar o dată ce-l iei la bani mărunţi nici nu descoperi ceva cât de cât original în el.
Pentru amatorii secvenţelor de acţiune Dark Fate se salvează cu un buget de efecte speciale cheltuit atractiv, chiar dacă asta implică şi situaţii neverosimile de genul sărit dintr-un avion în zbor într-un Humvee dotat cu paraşute în timp ce avionul e distrus bucată cu bucată de Terminatori... Chiar dacă scenariul este îngreunat de prea multe replici sentenţioase (urmate de tăceri bizare, ca publicului să-i intre bine în cap că tocmai a fost o replică "tare"), iar sarcina lui T-800 (Arnold Schwarzenegger) este mai degrabă să amuze decât să impresioneze, Dark Fate nu devine dureros de nevizionabil.
Un sfat pentru finalul proiecţiei: nu vă întrebaţi cum de a îmbătrânit T-800. Este una dintre marile convenţii ale francizei, convenţie născută din raţiuni financiare, doar ar costa prea mult să-l readuci pe Arnold Schwarzenegger la aspectul din 1991.
