Poate că are serioase probleme de etică, dar Roofman, cel mai nou film cu Channing Tatum, reuşeşte să ofere un protagonist simpatic, ba chiar reuşeşte să captiveze, deşi ştii încontinuu încontro se îndreptă povestea, pentru că "dacă n-ar fi, nu s-ar povesti". Povestea lui Jeffrey Manchester, un fost soldat care recurge la jafuri pentru a-şi întreţine familia, spală imaginea unui hoţ care le punea angajaţilor McDonald's puşca la tâmplă şi îi închidea în frigiderul restaurantului, după care fugea cu banii din seif...
Totul începe în 1998, când Jeffrey se chinuie din răsputeri să-şi întreţină cei trei copii, dar eşuează lamentabil. Când lipsa banilor îl determină să-i dea cadou fiicei sale un joc pe care familia deja îl deţinea, Jeffrey spune "nevermore" ca corbul lui Edgar Allan Poe şi începe să jefuiască restaurante McDonald's, folosind aceeaşi metodă: după ce taie o gaură în acoperiş în timpul nopţii, hoţul aşteaptă angajaţii veniţi la prima oră şi restul se ştie deja. Trebuie spus că Jeffrey a recurs la această metodă nu o dată, ci de vreo 50 de ori, dar Channing Tatum tot reuşeşte să ni-l facă simpatic.
Roofman este cu câteva zeci de minute prea lung şi are câteva deraieri de ton (de exemplu când eroul încearcă peruci a la Rod Stewart sau Brad Pitt în Troia), dar filmul reuşeşte să captiveze cu povestea acestui om care, zice chiar el, "a luat câteva decizii greşite în viaţă". Cea mai mare parte a filmului o reprezintă perioada când eroul se ascunde luni de zile într-un magazin Toys "R" Us, un adevărat imperiu al jucăriilor, în timp ce poliţia din întregul stat îl caută şi-n gaură de şarpe. Nu-l caută, desigur, şi în spatele unui panou pentru expunerea bicicletelor, unde eroul se ascunde în timpul zilei pentru a ieşi doar noaptea. Înfrânt de singurătate, Jeffrey se aventurează în afara magazinului, iar întâlnirea cu Leigh (Kirsten Dunst) îl face să spere că, deşi este un fugar, poate avea o şansă la o viaţă normală.
Într-o perioadă când programele cinematografelor sunt asaltate de sequel-uri lipsite de suflet, Roofman are o inimă care bate puternic şi ne povesteşte cum cineva poate înflori când este expus la bunătatea, empatia şi încurajările celor din jur. Din acest punct de vedere, Roofman chiar spune o poveste exemplară ajutată şi de faptul că totul se întâmplă la cumpăna dintre milenii, când dependenţa de ecrane era un concept încă necunoscut, iar cel mai modern sens al verbului "to scroll" viza doar rotiţa mouse-ului. Aici înfloreşte marele mesaj al filmului, acela că nu banii şi cadourile sunt baza unei relaţii, ci simpla noastră prezenţă, atenţia şi timpul petrecut împreună.
Roofman recreează perfect acea perioadă mai simplă şi inteligibilă, aşa cum poate cel mai mare merit al lui Caught Stealing, cel mai recent film al lui Darren Aronofsky, recreează perfect New York-ul din aceiaşi ani. Departe de dezlănţuirea metropolei, Roofman ne invită în suburbiile americane unde parcă nu se întâmplă nimic (dacă nu cumva un restaurant McDonald's tocmai a fost jefuit în apropiere), unde nu există fake news şi unde ai nevoie de privirea albastră a lui Channing Tatum pentru ca un bărbat să spună în acelaşi timp o mare minciună şi fix ce are pe inimă.
Totuşi, la sfârşit nu poţi să nu te gândeşti la celebrul citat al lui Martin Luther: "O faptă bună nu-l face pe om să fie bun, dar un om bun face fapte bune. O faptă rea nu-l face pe om să fie rău, dar un om rău face fapte rele".
