Filmul francez Fanfara/En fanfare a avut zilele acestea premiera naţională în selecţia festivalului Transilvania, iar din 27 iunie va putea fi văzut în toată ţara. Prin amabilitatea distribuitorului Independenţa Film şi a Unifrance, instituţie ce se ocupă de promovarea cinema-ului francez în lume, Cinemagia a putut sta de vorbă cu Emmanuel Courcol, regizorul şi scenaristul acestui film despre improbabila reuniune a doi fraţi pe care destinul i-a despărţit atât de devreme, că nici nu ştiau unul de existenţa celuilalt.
Aici cronica filmului.
Cinemagia: Ce anume v-a motivat să regizaţi acest film?
Emmanuel Courcol: În primul rând, neţărmurita mea pasiune pentru muzică. În al doilea rând, cu peste zece ani în urmă am fost rugat să ofer consultanţă pentru scenariu în timpul filmărilor la un lungmetraj realizat în nordul Franţei. În film apărea şi o fanfară - sau, mai precis, o trupă de majorete care dansau pe muzică de fanfară, iar asta m-a făcut să mă întreb cum ar fi să fac ceva care să aducă laolaltă muzica cultă, clasică, şi această formă de muzică populară. Sunt practic două lumi diferite...
În ultimii ani au apărut mai multe filme despre dirijori. În România s-au putut vedea Tár, cu Cate Blanchett, Maestro, filmul biografic al lui Bradley Cooper despre Leonard Bernstein, dar şi filmul german Sterben/Marele final. Ce îi determină pe regizori să facă filme despre dirijori?
Personal, cred că e pură întâmplare, pentru că ideea de a face un film despre un dirijor mi-a venit acum mulţi, mulţi ani, înainte ca toate aceste filme să apară. Şi în Franţa s-au făcut astfel de filme, de exemplu Boléro (n.r. - care s-a putut vedea la festivalul Transilvania, ca şi Fanfara). Nu îmi explic această sincronizare, pot doar spera că nu m-am alăturat unei mode trecătoare, unui trend (râde)...
Şi e adevărat, sunt filme extrem de diferite. Nu am văzut Maestro, dar am văzut Tár fix înainte de începutul filmărilor la Fanfara. Am fost cu totul impresionat de dedicarea uluitoare a lui Cate Blanchett în stăpânirea gesturilor unui dirijor. Benjamin [Lavernhe, interpretul celebrului dirijor din Fanfara] a fost şi el preocupat de acest aspect şi după ce a văzut Tár mi-a zis: "Vreau să fiu măcar la fel de bun ca Cate Blanchett". Şi chiar am întâlnit-o pe Cate la Cannes şi i-am povestit cu bucurie că şi eu voi face un film despre un dirijor...
Cât de mult s-a pregătit Benjamin pentru rol? A lucrat cu dirijori pentru a fi mai convingător în rolul lui Thibaut?
Încă de la bun început am vrut ca actorul care îl interpretează pe protagonist să fie extrem de bine pregătit, să nu se poată face diferenţa între el şi un dirijor real. Trebuia să fie credibil atât în ochii publicului obişnuit, cât şi în cei ai unui profesionist. Lui Benjamin i-am zis de când l-am ales: "Ai să te pregăteşti cu un dirijor oricât e nevoie, chiar şi luni întregi". A depus un efort remarcabil pentru a dirija convingător compoziţiile ce apar în film.
Cel mai mult mi-a plăcut la Fanfara modul cum discută despre şansă şi neşansă. Cât de important a fost acest aspect pentru poveste? Şi ce credeţi despre cei nemulţumiţi de viaţa lor şi invidioşi pe viaţa aparent mai bună a altora?
M-a preocupat dintotdeauna ceea ce eu numesc nedreptatea destinului, a sorţii, anume că viitorul ţi-e creat mai degrabă de familie şi clasa socială în care te naşti. Când te naşti într-o clasă socială defavorizată, e perfect de înţeles să-ţi doreşti o viaţă mai bună, dar să accezi la acea viaţă este un lucru greu de făcut, statistic vorbind. Nu imposibil, dar dificil, îţi trebuie foarte multă ambiţie. Oricum, este şi un start pierdut, un timp care nu se mai întoarce.
Ce vreau să subliniez este că eu nu am vrut să fac un basm, întâlnirea celor doi fraţi nu înseamnă obligatoriu că şi al doilea va deveni imediat un mare muzician. Ar fi putut fi un mare muzician, dar este prea târziu pentru el... Pentru mine reîntâlnirea lor este mai degrabă o sursă de motivaţie pentru ca [Jimmy] să lupte pentru o poziţie mai bună în viaţă. Nu am vrut soluţii facile pentru el.
Cântaţi la vreun instrument?
Nu. Sunt meloman, iubesc opera şi ascult multă muzică clasică, dar nu cânt la niciun instrument. Am un frate care este trompetist şi care a ajuns la un nivel bun, dar eu nu. Îi admir şi îi invidiez pe interpreţii care pot aduce această bucurie publicului lor...
În România avem mai multe regiuni şi locuitorii dintr-o anumită regiune fac glume de cele mai multe ori răutăcioase pe seama altor regiuni...
Da, şi în Franţa e la fel. Cred că peste tot în lume este la fel. În filmul meu o parte a acţiunii se petrece în nordul Franţei, o regiune încercată economic, unii ar spune chiar sinistrată. Este o regiune intens ironizată în restul ţării şi privită cu multă condescendenţă de alte regiuni. Lumea nu e amabilă cu oamenii de acolo. Chiar am fost impresionat că filmul meu a fost primit cu adevărată recunoştinţă acolo, pentru că în Fanfara nu sunt priviţi cu acea condescendenţă sau chiar cu dispreţul cu care sunt obişnuiţi.
Puteţi spune ceva despre viitorul film?
Va fi foarte diferit de Fanfara. Este o dramă de familie despre un cuplu pornit în căutarea fiicei dispărute cu ani în urmă. În misiunea lor vor ajunge inclusiv în Groenlanda şi o parte consistentă din film va fi realizată acolo.
Dacă nu pune Trump mâna pe Groenlanda până atunci...
Da, trebuie să ne grăbim! (râde).
Sursa foto: Unifrance.
