Prin amabilitatea Unifrance, organizaţie care se ocupă de promovarea filmelor franceze în lume, Cinemagia a stat de vorbă cu regizorii animaţiei Micuţa Amélie cu doar câteva zile înainte ca aceasta să fie nominalizată la Oscar. Relaxaţi, comunicativ şi gata să-şi ia vorba din gură Maïlys Vallade şi Liane-Cho Han au vorbit despre începuturile acestui proiect, influenţe prestigioase şi fascinaţia pentru cultura japoneză, dând în acelaşi timp şi un entuziasmant sfat de... parenting.
Citeşte cronica acestei animaţii care se poate vedea acum în cinematografele din România.
Cum v-aţi decis să ecranizaţi cartea lui Amélie Nothomb?
Maïlys Vallade: Eu şi Liane-Cho ne ştim încă din şcoală şi, în timp ce lucram ca storyboard artists la filmul lui Rémi Chayé Long Way North/Tout en haut du monde am descoperit că avem aceleaşi sensibilităţi...
Liane-Cho Han: ...şi în timp ce lucram la Calamity, a Childhood of Martha Jane Cannary i-am făcut cadou cartea lui Amélie Nothomb, pe care am citit-o acum mulţi, mulţi ani, la sfârşitul adolescenţei. Nu eram prea pasionat de cărţi atunci, mă interesau mai mult jocurile video şi cultura pop, dar această carte m-a emoţionat profund. O fetiţă belgiană care creşte în Japonia şi la început crede că este Dumnezeu, ce premisă interesantă. Şi relaţia ei cu dădaca japoneză, Nishio-san, pentru prima oară în viaţa mea am plâns citind o carte! Şi apoi m-am gândit la Grave of the Fireflies, care m-a influenţat profund, şi am zis că această carte trebuie ecranizată ca animaţie. De ce animaţie? Pentru că la 19 ani am avut această idee venită ca de nicăieri că Amélie în loc să meargă pe apă ca Iisus, aşa cum este în carte, ar trebui să facă apele mării să se despartă, ca Moise. Animaţia poate face asta [mai uşor decât un film live action]. Ani mai târziu am întâlnit-o pe Maïlys şi am avut această conexiune profundă, pentru că amândoi credem că mai important decât a-ţi impresiona publicul este să-l emoţionezi.
Filmele pe care le-aţi menţionat până acum, ca şi Micul prinţ, au ca subiect inocenţa. Pare să fi devenit tema voastră favorită...
Maïlys Vallade: Până la "Métaphysique des tubes" nu citisem nicio altă carte de Amélie Nothomb şi a fost o revelaţie pentru că este o carte existenţială, filozofică, plină de simboluri. Este cu adevărat o poveste universală, este despre absolut oricine [de pe această planetă]. Este despre copii, despre adulţi, este pur şi simplu poezie. Cu toţii am fost copii, cu toţii avem amintiri, cu toţii am simţit nostalgie. Cartea este şi despre identitate şi conexiunea culturală. Îmi place să descopăr alte ţări, alte universuri, am învăţat atât de multe lucrând la animaţii care au acţiunea plasată în America secolului 19 (n.r. - în Calamity, a Childhood of Martha Jane Cannary) sau în Arctica (n.r. - în Long Way North).
Aţi vrut de la bun început ca filmul să se adreseze şi celor mai mici spectatori?
Maïlys Vallade: Iniţial, am vrut să ne adresăm mai degrabă publicului matur, dar producătorii din Franţa consideră că animaţiile sunt pentru copii şi oricât am încercat să-i convingem nu am reuşit. Soluţia a fost o poveste universală, care să se adreseze tuturor, să ne permită să rămânem fideli viziunii noastre, dar şi să discutăm despre empatie şi convieţuire. Şi să punem câteva întrebări existenţiale...
Liane-Cho Han: Ai întrebat despre inocenţă, iar Maïlys a vorbit mai devreme despre nostalgie. Un alt aspect important pentru noi a fost maturizarea, evoluţia unui personaj de la inocenţă la o perspectivă mai matură asupra lumii. Ne-au interesat acele piedici care fac personajul să evolueze, să se deschidă spre cei din jur şi să depăşească naivitatea iniţială. La început Amélie crede că este Dumnezeu, apoi descoperă că nu este, dar crede, ca orice copil, că este centrul universului, iar apoi descoperă că este o parte din acest univers.
Maïlys Vallade: Cred că empatia este cel mai important lucru, mai ales acum...
Mulţi părinţi îşi protejează excesiv copiii şi creează în jurul lor un spaţiu complet lipsit de greutăţi şi conflicte. Apoi copiii cresc şi se trezesc într-o lume plină de greutăţi şi conflicte. Mi-a plăcut faptul că nu vă feriţi de teme dificile în filmul vostru...
Maïlys Vallade: Pentru noi a fost important să dăm nişte soluţii pozitive despre cum se poate aborda un moment dificil în viaţă. Nu este nimic mai dificil decât războiul şi pentru noi a fost important să explicăm, printr-o întrebare a lui Amélie către Nishio-san, teme dificile precum moartea sau războiul. Copiii pun aceste întrebări şi nu trebuie să le evităm.
Liane-Cho Han: Absolut! Toată lumea are o părere despre cât şi ce pot înţelege copiii. Eu şi Maïlys credem că ei înţeleg mai mult decât cred în general adulţii, doar că înţeleg într-un mod diferit şi doar trebuie să găsim abordarea potrivită pentru a le explica lucrurile dificile. Nu e ok să-i spui unui copil că "nu există moarte" şi nu e ok să refuzi să răspunzi la întrebări dificile. E normal să fie curioşi şi să aştepte răspunsuri. Cum spunea şi Maïlys, care a menţionat războiul, am încercat să explorăm acest aspect într-un mod intim, [în relaţia dintre Amélie şi dădaca ei], pentru că respectăm istoria [Japoniei] şi nu era sarcina noastră să o explorăm într-un mod explicit şi impresionant. Şi fiul meu pune întrebări despre moarte şi cred că nu trebuie să le evităm.
Maïlys Vallade: Şi eu am trei fete acasă şi prietena mea cea mai bună e din Iran. La şcoală au auzit [despre ce se întâmplă acum în Iran] şi desigur că au pus întrebări. În filmul nostru am folosit scena lampioanelor pentru a găsi un mod pozitiv de a vorbi despre doliu, despre despărţirea definitivă de cineva. Pentru mine acel mic lampion [care pluteşte pe apă] reprezintă speranţă.
În film sunt foarte multe elemente casnice japoneze. Cum le-aţi tratat vizual, având în vedere că acţiunea are loc în anii '60 şi multe dintre aceste elemente nu mai există?
Maïlys Vallade: Din păcate casa în care şi-a petrecut câţiva ani familia lui Amélie Nothomb nu mai există şi nici nu s-au păstrat fotografii. Şi Japonia de acum e foarte diferită de cea de atunci, dar în Paris avem casa Kenzo, o casă japoneză tradiţională [care a fost de mare ajutor]. De toate aceste elemente s-a ocupat scenograful nostru, Eddine Noël, iar partenerul său e japonez, prin urmare am putut fi siguri de corectitudinea lor. Plus că totul este idealizat de privirea lui Amélie... Eddine este şi arhitect şi a conceput casa propriu-zisă, cu toate materialele şi texturile preluate cât mai fidel şi exact cu putinţă.
Puteţi da câteva exemple de desenatori japonezi care vă inspiră?
Maïlys Vallade: Sunt atât de mulţi, am putea vorbi despre ei ore în şir...
Liane-Cho Han: A auzit toată lumea despre Hayao Miyazaki şi Isao Takahata, dar aş vrea să menţionez un nume mai puţin cunoscut: Yoshifumi Kondo, regizorul animaţiei Whisper of the Heart. Ne place la nebunie ce-a făcut şi modul cum creează emoţie cu personajele sale. A lucrat ca director de animaţie la Grave of the Fireflies, Kiki's Delivery Service şi Prinţesa Mononoke, iar Hayao Miyazaki i-a oferit aceeaşi poziţie pentru Spirited Away (n.r. - una dintre cele mai apreciate animaţii din istorie, laureată atât cu Ursul de Aur al Berlinalei, cât şi cu Oscarul pentru Cea mai bună animaţie), dar Yoshifumi Kondo a murit înainte de începerea producţiei.
