Răsărit verde smarald nu este un anime obișnuit. Filmul a spart tiparele și a ajuns acolo unde foarte puține animații reușesc să aibă premiera: în competiția oficială de la Berlinală. Și, într-adevăr, debutul regizoral al lui Yoshitoshi Shinomiya este o adevărată desfătare vizuală. Se simte faptul că el a fost mai întâi pictor și abia apoi regizor, fiindcă numeroase cadre au o textură care trimite mai degrabă la pensulă decât la desene sau programe de animație. Oricât de frumos ar fi, însă, montajul ultra-alert și narațiunea prezentată în mod fragmentat fac filmul greu de urmărit și pot aliena o bună parte din public, mai ales pe cel neobișnuit cu anime-uri.
Povestea urmărește trei tineri - Keitaro (vocea lui Riku Hagiwara), Sentaro (Miyu Irino) și Kaoru (Kotone Furukawa) - crescuți într-o veche fabrică de artificii a familiei Obinata, undeva într-un orășel din prefectura Kanagawa, aproape de litoral. Casa, o clădire dărăpănată pe mai multe niveluri, urmează să fie evacuată și demolată de autorități, iar meșteșugul artificiilor „Shuhari”, transmis în familie de generații întregi, este pe cale să se stingă odată cu ea. Cei doi frați privesc lucrurile diferit: mezinul Keitaro vrea cu orice preț să perfecționeze aceste artificii, despre care se spune că ar fi atât de spectaculoase încât ar dezvălui însuși mecanismul universului, în timp ce tatăl lor, Eitaro (Takashi Okabe), susține că totul nu e decât o legendă. La un moment dat, părintele abandonează afacerea și dispare fără urmă. Sentaro, fratele mai mare, pleacă la Tokyo alături de Kaoru, prietena lor din copilărie, și ajunge funcționar chiar la primăria care i-a persecutat tatăl. Keitaro, în schimb, rămâne singur în casă vreme de patru ani, lucrând obsesiv la artificiile tatălui său.
Narațiunea, deși simplă, explorează teme interesante și nu foarte des întâlnite: moștenirea pierdută, meseriile tradiționale care dispar, expansiunea urbană ce înghite totul în calea ei. De exemplu, golful din spatele casei este acum secat și acoperit cu panouri solare - ecologic, dar mult mai puțin frumos decât priveliștea mării de altădată. Regizorul chiar a povestit într-un interviu că ideea filmului i-a venit atunci când copilul lui a strigat din mașină „Văd marea!”, iar el și-a dat seama că, de fapt, printre copaci se zăreau panourile solare care îi luaseră locul. Iar din punct de vedere vizual filmul chiar strălucește. Există o paletă spălăcită, în tonuri de verde-albăstrui, care surprinde perfect melancolia și decăderea, iar atenția la detalii este remarcabilă din plan apropiat și până în fundalul fiecărui cadru: ai putea opri filmul în orice moment și ai obține un tablou demn de pus pe perete.
Problema apare în felul în care e spusă povestea. Montat rapid, filmul trece des și brusc dintr-un moment în altul, iar camera se oprește adesea pe obiecte în timp ce personajele vorbesc - un procedeu interesant stilistic, dar care, repetat, creează o senzație constantă de sacadare. Uneori este destul de greu să ții pasul și până și unii spectatori de la premiera de la Berlin povesteau că au ieșit din sala de cinema reconstituind împreună firul narativ, încercând să priceapă de ce fiecare face ce face. Unele lucruri rămân neclare, inclusiv de ce pleacă de fapt tatăl, din ce se întreține Keitaro singur atâția ani sau ce anume îl ține atât de încăpățânat în casa aceea. Unele ambiguități par intenționate, altele mai degrabă scăpări de scenariu.
Din fericire, sunt suficiente lucruri care mențin filmul pe linia de plutire. Vocile sunt expresive și bine alese - Riku Hagiwara și Miyu Irino dau viață celor doi frați atât de diferiți, iar Kotone Furukawa o conturează credibil pe Kaoru -, iar coloana sonoră electronică semnată de Shuta Hasunuma adaugă o textură onirică, dacă nu hipnotică, ce se potrivește cu imaginile. Cea mai faină secvență vine atunci când ceilalți doi îl îmbată pe Sentaro (inițial împotriva planului) ca să-l distragă, iar animația trece lin în stop-motion pentru a reda percepția lui de om beat: e cât se poate de amuzant, dar are și sens din punct de vedere narativ. Iar finalul arată pur și simplu extraordinar: aici Shinomiya combină tehnica tradițională cu efectele digitale și obține un spectacol aproape halucinant când Shuhari prinde în sfârșit viață pe cer.
Per ansamblu, Răsărit verde smarald este genul de film pe care mai mult îl admiri decât să-i înțelegi narațiunea. Pentru fanii anime-urilor și pentru spectatorii răbdători, dispuși să se lase purtați de atmosferă, acesta poate reprezenta o experiență vizuală memorabilă. Pentru publicul larg, în schimb, ritmul fragmentat și dificultatea de a urmări narațiunea pot fi mai greu de digerat. Totuși, este de salutat faptul că un astfel de anime de artă ajunge și pe ecranele de la noi. Și, în privința titlului, cel românesc e de fapt mult mai aproape de original decât englezescul A New Dawn. Titlul japonez trimite exact la acea nuanță verde-albăstruie pe care o vedem des în film - verdele de Paris, un pigment de o frumusețe aparte, dar extrem de toxic. Cumva, așa este și filmul lui Shinomiya: fascinează vizual, dar nu permite un contact prea apropiat cu el.
