Celebrul scriitor şi futurist Arthur C. Clarke a spus la un moment dat că "orice tehnologie suficient de sofisticată poate fi confundată cu magia". În 2025 suntem perfect conştienţi că ceea ce vedem pe marele ecran este o ficţiune, dar cu totul altfel stăteau lucrurile în 1895, când fraţii Auguste şi Louis Lumière, pionieri ai cinema-ului global, organizau primele proiecţii cu publicul în Paris. Ca fapt divers, am vizitat somptuosul hotel Scribe, în subsolul căruia a avut loc, într-un salon superb ornat, această primă proiecţie la care spectatorii au plătit bilet pentru a vedea filme pe ecran.
Pentru cineva care nu a văzut niciodată un film, spusele lui Clark se verifică, tehnologia pare a fi magie, iar imaginile proiectate par a fi realitate. Trebuie menţionat scurtmetrajul de 50 de secunde Intrarea unui tren în gara din La Ciotat, care nu a făcut parte din calupul de filme de la acea primă proiecţie cu publicul, dar mai multe relatări din epocă afirmă că spectatorii se speriau şi unii chiar fugeau în direcţia opusă ecranului, îngroziţi că trenul de pe ecran i-ar putea zdrobi. Şi acest scurtmetraj nu avea vreun efect special, fiind o banală filmare nemontată a unui tren care se apropie de cameră.
Cu totul stau lucrurile cu The Execution of Mary Stuart, un scurtmetraj de doar 18 secunde produs de celebrul inventator Thomas Edison, care de altfel a avut un rol gigantic în popularizarea cinema-ului ca industrie potenţial profitabilă în Statele Unite şi, fără să vrea, în fondarea Hollywood-ului.
Poate că efecte speciale s-au realizat şi în alte scurtmetraje produse înaintea acestuia, dar Decapitarea lui Mary Stuart este primul păstrat. În cadru o vedem pe Mary Stuart interpretată de actorul Robert L. Thomas în travesti (o practică populară în epocă atât în film, cât şi în teatru) apropiindu-se de călău şi îngenunchind în faţa acestuia. Cu o lovitură de topor călăul o decapitează şi apoi culege capul tăiat pentru a-l prezenta mulţimii.
Pentru un spectator din 2025, este evident momentul când, prin cea mai simplă procedură de montaj, actorul este înlocuit cu un manechin pe care călăul îl decapitează. Sunt practic două filme diferite lipite printr-un trucaj ce le face să pară unul singur. Fanii popularului film al lui David Fincher Fight Club îşi amintesc, probabil, scena în care eroul interpretat de Brad Pitt şi Edward Norton foloseşte această tehnică pentru a insera cadre subliminale cu penisuri în filme pentru întreaga familie, provocând un real disconfort spectatorilor, fără ca aceştia să-şi dea seama ce îi deranjează.
Revenind la citatul iniţial, spectatorii din 1895 nu aveau ochiul suficient de antrenat pentru a remarca trucajul şi rămâneau convinşi că văd pe ecran s-a întâmplat în realitate şi că femeia din imagini şi-a pierdut viaţa.
Şi totuşi, anul când filmul este vizionat contează mult mai puţin decât experienţa privitorului. Am experimentat asta pe propria piele în anii '90, când firmele de cablu din România piratau canalele străine, mai ales pe cele italiene, şi apoi difuzau filmele piratate după bunul plac. Fără niciun avertisment, am văzut oribilul Cannibal Holocaust la o vârstă fragedă, în miezul zilei. Filmul, de altfel excelent realizat, este părintele aşa-numitelor horror-uri found footage (material filmat găsit) ca The Blair Witch Project şi Paranormal Activity, în care premisa şi ceva marketing bine gândit pot masca graniţa dintre realitate şi ficţiune.
Lansat în 1980, filmul lui Ruggero Deodato spunea povestea unei misiuni de salvare a unor documentarişti dispăruţi în jungla amazoniană populată cu triburi de canibali. Salvatorii descoperă oribilele imagini surprinse de documentarişti, iar Deodato foloseşte aceste false imagini extrem de violente păcălind publicul că, odată ce au fost găsite, sunt cât se poate de reale. Filmul a provocat reacţii viscerale, a fost cenzurat şi interzis în zeci de ţări de pe glob, iar publicaţia Entertainemnt Weekly l-a etichetat în 2006 drept "cel mai controversat film al secolului 20". Categoric, Cannibal Holocaust nu e genul de film pe care să-l vezi în copilărie.
