Publicată în 2008 și ilustrată de Dan Hanna, „The Pout-Pout Fish” e una dintre acele cărți pe care le știu mulți părinți americani: inclusiv revista Time a băgat-o în topul celor mai bune zece cărți pentru copii ale anului respectiv, a ajuns în programe de alfabetizare, a generat sequel-uri (există acum o serie întreagă cu același personaj) și chiar și un musical în 2019 la New York. Ecranizarea era deci doar o chestiune de timp. Ricard Cussó, regizor spaniol-australian cu experiență în animație (Scarygirl, Combat Wombat: Back 2 Back, The Sloth Lane), semnează aici, alături de co-regizorul Rio Harrington, o coproducție australiano-americană de 92 de minute, care este colorată, cuminte, simpatică și previzibilă.
Domnul Pește trăiește singur într-o epavă, și nu durează mult până să-și cumpere o plăcuță care le transmite vecinilor să-l lase în pace. Problema lui e că peștii de pe reciful de corali sunt insuportabil de binevoitori și îl tot bat la cap să zâmbească, ceea ce îl întristează și mai tare. Într-o zi îl prinde pe Pip, un pui hiperactiv de dragon de mare, scotocindu-i prin lucruri, întrucât îi confundase epava cu un depozit de vechituri. Din cearta care urmează rămân amândoi fără casă, așa că pornesc împreună să-l caute pe Strălucire, un pește legendar despre care se spune că împlinește dorințe. Nu sunt însă singurii. Mai jos, în adânc, o colonie de sepii e pe punctul de a fi lipsită de lumina soarelui din cauza algelor de deasupra, iar fiul conducătoarei pleacă pe ascuns pentru a-și pune și el o dorință salvatoare.
Ambele fire narative repetă aceeași lecție. Și Domnul Pește, și tânăra sepie caută o salvare exterioară, magică, pe când soluția se afla tot timpul la ei și la cei din jur: o morală destul de previzibilă, specifică poveștilor cu un drum inițiatic. Există totuși o diferență între cele două narațiuni. Dacă protagonistul trebuie să parcurgă o călătorie tumultoasă pentru a afla valoarea prieteniei și a întrajutorării și a se deschide față de ceilalți, povestea sepiilor surprinde o întreagă comunitate care riscă să-și piardă casa din cauza capriciilor naturii. Asta duce narațiunea, spre final, într-o zonă mai surprinzătoare decât te-ai aștepta de la un film pentru preșcolari, sepiile recurgând la o abilitate ținută ascunsă până atunci și folosită deloc frumos.
Un punct forte al filmului este umorul prezent pe parcursul poveștii. Stelele de mare, de exemplu, se comportă ca niște agenți sub acoperire, vorbesc cu tot felul de accente și poartă cochilii de scoică în loc de ochelari de soare. Sunt de remarcat și cele trei femele-delfin roz, care ascund sub masca amabilității niște prădătoare în toată regula. Există și o parte emoționantă, bine realizată: în secvența din adâncuri, Domnul Pește îi recunoaște lui Pip că îi e frică, iar mai devreme aflăm, dintr-un flashback, că tatăl lui îl certa tocmai fiindcă voia să se joace cu pești pe care nu-i cunoștea. Este greu să nu te ducă cu gândul la Finding Nemo, dar comparațiile cu acel clasic nu sunt tocmai utile, întrucât Povestea peștelui posac nu are ambiția de a inova prin narațiune sau stil.
În ceea ce privește animația, rămânem într-o zonă clasică: multe culori strălucitoare și stilul tipic animațiilor sub apă. Totuși, există și inconsecvențe. Domnul Pește, Pip și delfinii seamănă cât de cât cu speciile reale, dar caracatița și sepiile sunt foarte umanizate, iar balenele sunt ca niște bile - probabil aceste decizii au fost luate pentru ca personajele să fie cât mai accesibile copiilor mici, care nu au pretenții privind realismul filmului.
Povestea peștelui posac este până la urmă filmul potrivit pentru publicul căruia i se adresează YAY Films: copiii mici și părinții care îi însoțesc. La noi rulează doar dublat, așa că o parte din umorul construit pe accente diferite se pierde pe drum. Iar cel mai bun lucru pe care îl poate face filmul e să vă ghideze către carte: un alt prilej pentru cei mici de a se bucura de povestea peștelui posomorât și de niște ilustrații frumoase.
