The Americans este indiscutabil unul dintre serialele cele mai bune din toate timpurile. Este uimitoare relevanţa poveştii a doi spioni ruşi naturalizaţi în SUA care pozează, împreună cu cei doi copii care n-au habar de misiunea lor, în familia perfectă în America anilor '80. Rareori vezi o abordare mai echidistantă (poziţia anti-America a protagoniştilor este cât se poate de legitimă în viziunea scenariştilor) într-un serial american, iar PONIES, serial disponibil începând de azi pe platforma de streaming SkyShowtime, părea să-i fie moştenitor. Chiar îi este, având în vedere că acţiunea se petrece la Moscova la sfârşitul anilor '70, dar...
Ca să fie clar, Ponies este un serial ok. Are personaje ataşante şi un villain redutabil, ceea ce nu se poate spune despre chiar toate serialele lansate în (copleşitoare) rafală săptămână de săptămână. Totuşi, Ponies marşează pe o dezinvoltură şi o "veselie" similare celor din Emily in Paris şi rezultatul devine obositor şi tot mai irelevant pe măsură ce povestea evoluează.
Este greu să găseşti două replici de început mai bune decât cele care deschid Ponies: primul personaj spune "cea mai geroasă zi din an...", iar al doilea "...în cel mai naşpa oraş din lume". Cei doi sunt agenţi CIA în Moscova anilor '70, iar gerul care ne aşteaptă în România în zilele următoare ne face încă şi mai receptivi la sictirul lor. Nici nu are rost să le spunem pe nume, pentru că în centrul atenţiei sunt soţiile, Bea (Emilia Clarke) şi Twila (Haley Lu Richardson), devastate după ce ei mor într-un presupus accident de avion. Convinse că accidentul este o invenţie, cele două îl şantajează pe şeful CIA din Moscova, Dane Walter (Adrian Lester), să le accepte ca spioan(c)e, într-o vreme în care femeile nu aveau ce căuta în spionajul din Războiul Rece.
Pentru unii spectatori, Ponies va funcţiona cu siguranţă, mai ales când Rusia îi suflă şi României în ceafă. Pentru alţii, tonul serialului se va dovedi problematic, pentru că creatorii Susanna Fogel şi David Iserson insistă să propună o abordare de tipul Emily in Paris. Dacă una dintre protagoniste ştie rusă (mă întreb cât de mult le scârţâie în urechi vorbitorilor nativi pronunţia Emiliei Clarke), cealaltă nu ştie... nimic.
Twila e marea problemă a serialului, o improvizaţie continuă, mesajul fiind că... entuziasmul rezolvă orice? Nu, entuziasmul nu e suficient nici să faci o iahnie de fasole... Pentru acest serial dezinvoltura pare să fie soluţia la absolut orice, iar spectatorul devine tot mai incredul, plus că sarcina actriţei devine tot mai ingrată: din ce în ce mai falsă, Twila se mulţumeşte a fi comic relief-ul unui serial care nu ar fi avut nevoie de niciun comic relief...
După patru episoade, Ponies adoptă celebrul dicton latin "errare humanum este". Toată lumea o dă în bară, din lipsă de experienţă, din neglijenţă, din ambiţie nemăsurată sau din simplul fapt că personajele sunt... criminali psihopaţi. Totul programatic, ca nişte piese de pe tabla de şah care se încolonează uşor-uşor spre un deznodământ deja intuit. Nu am idee cu exactitate care va fi acest deznodământ, dar senzaţia e că nu va produce mai mult decât un "meh" şi reflexul instantaneu de a căuta urgent ceva mai entuziasmant pe SkyShowtime sau pe alte platforme de streaming.
Deşi se vede că echipa de producţie a depus un efort considerabil pentru a aduce pe ecran Moscova anilor '70 (filmările au avut loc la Budapesta), Ponies exudă un aer de surprinzătoare falsitate, dar nu din cauza scenografiei (admirabile), ci din cauza interpretărilor neaşteptat de "vesele". Adică bărbati-tu a fost omorât de sovietici şi se presupune că eşti obsedată să afli cine l-a ucis, dar totuşi te preumbli prin cadru cu energie demnă de liceancă în prag de "balul bobocilor"? Deşi ar fi trebuit să fie ULTIMA referinţă pentru Ponies, serialul chiar e mai aproape de Emily in Paris decât de The Americans, referinţa absolută a genului şi a perioadei.
