Bine remarca unul dintre cititorii Cinemagia, într-un comentariu glumeţ, că „Gladiator + Titanic = Pompei”. Acest mesaj schematic rezumă, într-un fel, filmul.
Scenele de luptă în arenă sunt coregrafiate şi regizate ingenios în Pompei 3D, putând mulţumi fanii genului cam pe cât o făcea Gladiatorul, iar iubirea dintre protagoniştii filmului - Milo (Kit Harington), un sclav aruncat în arenă, şi Cassia (Emily Browning), fiica unui negustor influent din Pompei - ar putea rămâne în memoria colectivă pentru că ei sunt figurile pe care le vom asocia de acum înainte cu drama miilor de suflete răpuse de lava vulcanului Vezuviu.
Practic, cei patru scenarişi şi regizorul Paul W.S. Anderson au dat chip formelor de piatră contorsionate, rămase de pe urma cataclismului până în zilele noastre. O iubire condamnată unui astfel de destin nu poate fi decât idealizată.
Şi realizatorii Titanicului au armonizat povestea individuală a lui Rose şi Jack cu drama miilor de suflete pierdute în apele îngheţate ale Atlanticului de Nord. Au dat chip miilor de anonimi perduţi.
În al doilea rând, Paul W.S. Anderson filmează cu măiestrie. Ne apropie de Vezuviu şi ne face să privim în adâncul lui magma clocotitoare. 3D-ul, însă, nu exploatează toate posibilităţile pe care un film cu cataclisme le oferă. Journey to the Center of the Earth 3D rămâne încă favoritul meu în ceea ce priveşte valorificarea celor trei dimensiuni.
Kit Harington, cunoscut publicului în rolul lui Jon Snow, din popularul serial Urzeala Tronurilor, e credibil în rolul gladiatorului Milo (în pofida staturii sale), şi pentru că atuul său nu este forţa fizică, ci iuţeala în arenă.
Povestea e relativ simplă şi previzibilă, scenariul nu pare să-i fi solicitat foarte mult pe cei patru (!) scenarişti, însă atuul filmului sunt efectele vizuale şi regia. Unele cadre (ca cel surpins în imaginea acestui articol) şi imaginea sunt de o ... mistuitoare frumuseţe.
Părerea ta
Spune-ţi părerea