Autobiografic prin natura sa dar nu şi prin detalii, filmul Pain & Glory, al regizorului spaniol în vârstă de 70 de ani Pedro Almodóvar, este opera unui om care îşi face retrospectiva vieţii, cu un amestec percutant de regret, amintire şi de uşurare. Rezultatul este unul dintre cele mai bune filme din îndelungata lui carieră. Cu tot aerul sumbru, Pain and Glory are parte şi de umorul ludic al lui Almodóvar, şi de fascinaţia acestuia pentru absurd. Dacă vă plac filmele lui anterioare, printre care Hable con ella (câştigător de Oscar) şi Todo sobre mi madre, Pain & Glory vă va oferi câteva din elementele autobiografice pe care cu siguranţă le cunoaşteţi.
Antonio Banderas, într-un rol subtil şi puternic, joacă rolul lui Salvador Mallo, un regizor madrilean aflat într-un declin creativ. Chinuit şi de afecţiunile corporale, mari şi mici - o operaţie pe coloană l-a făcut să fie în permanenţă tensionat - şi adus de medicamente în pragul imobilizării, lui Mallo nu îi mai vine să iasă din casă, unde trăieşte într-o singurătate lipsită de bucurii, darămite să mai facă un film.
Totuşi, o cinematecă locală vine să îl omagieze pentru filmul pentru care este binecunoscut, Sabor, iar organizatorii îl doresc acolo. Intrigat, Mallo doreşte să vorbească cu actorul din rolul principal, Alberto (Asier Etxeandia), un bărbat de care, cândva, s-a rupt şi cu care nu a mai vorbit de peste trei decenii. Aşa cum era de aşteptat, Alberto este la început ezitant, însă, încet-încet, răceala dintre cei doi dispare.
Întâlnirea dă naştere unui flux de memorii în mintea lui Mallo, pe măsură ce filmul pivotează între flashback-urile dintre copilăria trăită în sărăcie, cu Penélope Cruz în rolul mamei sale, Jacinta, şi cu Asier Flores în rolul micului Mallo - şi prezentul, în care Mallo se împacă cu deciziile care i-au influenţat viaţa. Există o scenă în care Mallo se reapropie de un iubit al său de acum treizeci de ani, Federico (Leonardo Sbaragali), care s-a mutat la Buenos Aires şi care nu a mai revenit de atunci la Madrid. Această perioadă de „ce-ar fi fost dacă" se vede pe faţa lui Banderas, pe măsură ce îl ascultă pe Federico, care îi mărturiseşte că îşi subestimează cele trăite. În acest momente, Pain & Glory devine o reflecţie asupra vieţii şi a consecinţelor deciziilor luate.
Personajul lui Antonio Banderas, Salvador, are multe în comun cu Almodovar. Ambii sunt regizori de succes, ambii îşi plâng moartea mamei îndrăgite, ambii au experienţe ample în cariera cinematografică, ambii locuiesc în Madrid. Mare parte din film se derulează în mintea lui Salvador, care se gândeşte la ce anume l-a adus în acest loc bântuit de amintiri. Îşi aduce aminte de copilăria sa, de mama sa cu o voinţă puternică (Penelope Cruz), se miră că lucruri pe care odinioară le credea mediocre acum îi par excelente, merge la doctor şi se miră de ce latura lui creativă pare blocată, aşa cum o spune de altfel: „Fără filme, viaţa mea nu are sens. Aşa stau lucrurile”.
Sunt multe lucruri care leagă Pain and Glory de filmele anterioare ale lui Almodovar, inclusiv plăcerea de a descoperi coincidenţe nebuneşti, sau paleta de culori stridente care a plăcut publicului încă din filmul Mujeres al borde de un ataque de nervios din 1988, în care a jucat de asemenea Banderas şi care a avut imaginea semnată de Jose Luis Alcaine. Însă caracteristica unică a filmului Pain and Glory este maturitatea unui artist conştient de faptul că are mai multe zile la timpul trecut decât la timpul viitor.
Pain & Glory, un film foarte personal, o scrisoare de dragoste adresată memoriei şi maturizării, exprimă clar că - în timp ce viaţa oferă mult în prima parte, oferă şi în ultima suficient cât să merite să fie trăită.
