S-a spus despre Odiseea că este cel mai impresionant film al anului şi aşa şi este. Christopher Nolan aduce pe ecrane poemul epic atribuit lui Homer prin crearea unor tablouri cu totul impresionante şi discută despre sacrificiu, loialitate, onoare şi consecinţele devastatoare ale violenţei într-o adevărată odă adusă ideii de pace. Totuşi, câteva dintre alegeri lui Nolan te ţin la distanţă şi îţi atrag continuu atenţia că nu faci altceva decât să te uiţi la un film. Un film realizat ireproşabil, dar "doar" un film.
Poate că cea mai mare reuşită a cinema-ului este să te facă să uiţi că eşti într-o sală de cinematograf şi că priveşti munca a zeci, uneori a sute şi chiar mii de oameni. Să te momească în lumea de pe ecran şi să te convingă că, timp de câteva ore, eşti parte din acea lume şi respiri în ritmul ei. Deşi Nolan creează o lume de proporţii giganteşti ce nu încetează să impresioneze prin anvergură şi detaliu, este greu de crezut că un film ce discută despre sentimente universale şi atât de familiare poate emoţiona atât de puţin.
O parte a problemei sunt actorii prea recognoscibili şi, tocmai din acest motiv, incapabili să se piardă în rol. Deşi interpretările sunt ireproşabile, fără note false, pe ecran îi vezi încontinuu pe Matt Damon şi nu pe Ulise, pe Charlize Theron şi nu nimfa Calipso, pe Tom Holland şi nu pe Telemac, pe Elliot Page şi nu pe Sinon şi aşa mai departe. Desigur, nu ajută deloc că echipajul lui Ulise este atât de divers rasial şi nici faptul că Elena şi sora ei vitregă Clitemnestra sunt interpretate de actriţa de origine kenyană Lupita Nyong'o, un echivalent cinematografic al celebrului "pentru că pot".
O altă parte a problemei sunt replicile pronunţate într-o engleză prea modernă şi cu un accent pe care îl asociem mult mai uşor cu poveşti dintr-o metropolă americană contemporană. Este bizar să auzi replici precum "civilizaţia noastră e pe cale de dispariţie" în decoruri ce recreează ireproşabil Grecia de acum mii de ani sau să asişti la o conversaţie între Ulise şi Calipso ce sună mai degrabă ca o şedinţă de terapie din zilele noastre.
S-a scris despre Odiseea că "este un hit pe care fanii înrăiţi al lui Nolan îl vor revedea obsesiv decenii de-acum înainte". Oare aşa să fie? Aş spune că o dată trecut entuziasmul unei prime vizionări, de preferat pe ecranul IMAX, dorinţa de a revedea acest film atât de lipsit de mister şi atât de egal cu el însuşi să nu reapară prea curând, darămite să devină în vreun fel obsesivă.
Desigur, ceea ce vedem pe ecran este viziunea lui Christopher Nolan despre Odiseea şi nu putem avea pretenţii ca el să fi abordat cutare sau cutare scenă într-un mod diferit. Totuşi, ecranizarea îţi lasă impresia că Nolan a fost mult mai puţin interesat de sentimente decât de desfăşurarea de forţe de pe ecran şi că a tratat totul "nemuritor şi rece".
