Plasat în Corsica anilor 1990-2000, filmul O viaţă violentă reuşeşte să fie o incursiune exotică în istoria recentă, atât prin peisajul mediteranean cât şi prin tematică.
Putem spune că nu doar în spaţiul nostru cultural, însă şi în toată Europa, în contextul atentatelor recente cu autori islamişti, terorismul de tip european a dispărut de ani întregi, după ce în anii '90 organizaţia bască ETA mai lansa ameninţări.
Totuşi, merită amintit că în anii '70-'80 Europa aproape că devenise un câmp de luptă („Anii de plumb”) între organizaţii teroriste şi paramilitare de extremă stângă sau dreaptă, a căror protagonişti erau europeni, şi încă trecuţi prin universităţi. Alţii, ca şi organizaţia bască sau ca aceea prezentată în filmul O viaţă violentă, din 10 august pe marile noastre ecrane, reprezentau minorităţi etnice care se luptau pentru independenţă sau declarau iredenţa, dorind să aparţină de alt stat. Este cazul Corsicii, provincie franceză dar cu o cultură mai degrabă apropiată de Sardinia Italiană, unde localnicii sunt furioşi că sunt ţinuţi la periferia Franţei, iar regiunea lor tratată ca un sat de vacanţă pentru francezii bogaţi. Desigur că furia lor degenerează în violenţă.
Filmul are aproape caracterul unei producții de tip ciné-vérité. Un grup de tineri corsicani printre care şi protagonistul, Stéphane (Jean Michelangeli), cel mai şcolit dintre ei, duc o viaţă relativ liniştită, făcând infracţiuni minore. Atunci când protagonistul, după o perioadă de detenţie, intră în legătură cu cercurile teroriste şi îşi atrage anturajul în aceeaşi direcţie, lucrurile vor lua o turnură tragică. Doza de violenţă din povestire, emoţiile care clocotesc sunt potenţialul unui film despre terorişti pe linia lui Munich: explozii, focuri de armă, scene în care muzica subliniază acumularea tensiunii. Însă scenele cele mai violente sunt la început, ori sunt filmate de la distanţă, obiectivul fiind aproape indiferent, un observator neutru. În schimb, camera insistă pe feţele oamenilor, pe dialoguri, pe scenele zilnice, pe micile încăierări de cârciumă sau pe taifasul din închisoare.
În final, personajul rătăceşte pe străzi, singur, rememorând o viaţă violentă şi căutând sensul. E vorba despre o altă perspectivă a violenţei. Una care îi caută motivaţia în esenţa lucrurilor, în micile drame ale unei regiuni, în deciziile greşite care atrag consecinţe ce nu pot fi anticipate.
