O incursiune în timp, în inima regimului comunist, filmul Moartea lui Stalin vorbește despre o lume dispărută, dar pe care cei foarte în vârstă au cunoscut-o și de care s-au temut. Acest film ce oferă o exorcizare prin râs îl merită, în primul rând, bunicii noștri.
Personalitatea sinistră a fostului conducător sovietic , acel om care impunea supușilor săi un respect vecin cu teama de transcendent, demn de un faraon sau de un zeu al Orientului Antic, personalitatea lui Stalin cu greu poate fi un subiect de comedie. Poate doar datorită faptului că acesta apare în film numai ca defunct, întins pe podea și departe de a mai fi tiranul înspăimântător care a terorizat popoare întregi, filmul își permite o notă comică.
O galerie întreagă de figuri din „Panteonul” comunismului sovietic apar și toate au aerul unor personaje de vodevil sau dintr-o comedie de pe scenă, nu de pe ecran. De altfel, și filmul se derulează preponderent în spații închise, suficient cât să te întrebi dacă de fapt urmărești o piesă de teatru.
Personaje precum Gheorghi Malenkov, sinistrul Beria, Nikita Hrușciov, Viaceslav Molotov, generalul Jukov, care probabil le-au fost cunoscute bunicilor noștri alcătuiesc mai degrabă o adunare comică pusă pe șotii decât exponenții, unii malefici, alții cu față umană ai Uniunii Sovietice a anilor 50-60. Greu de crezut, ținând cont de venerația pe care publicul trebuie să o fi avut, cândva, vizavi de autoritatea și aura acestor figuri politice.
Asemănarea fizică e și ea discutabilă: dacă în teatru este permis, ne așteptam ca pe ecran actorii să emuleze mai bine înfățișarea unor figuri celebre: nu am văzut chelia și ochii mici ai adevăratului Hrușciov, nici fața rotundă și zâmbetul ipocrit al lui Molotov. Numai Svetlana, fiica marelui dictator, cu o privire pierdută și cu ochii albaștri goi, ilustrează corect și autentic personajul mai degrabă tragic, victimă a politicii și a intrigilor puse la cale de către însăși tatăl ei.
Părerea ta
Spune-ţi părerea