După ce au ocupat diverse funcţii în pregătirea unor animaţii apreciate precum The Little Prince (2015) sau Calamity, a Childhood of Martha Jane Cannary (2020), regizorii Maïlys Vallade şi Liane-Cho Han debutează în regie cu Micuţa Amélie/Amélie et la métaphysique des tubes, o animaţie inedită care se îndepărtează de stilul hollywoodian aproape omniprezent, îmbrăţişându-l pe cel japonez, dar reuşind şi să-şi creeze un stil personal şi ataşant. Nu e deloc de mirare că filmul a câştigat un premiu important la cel mai mare festival de animaţie din lume, cel de la Annecy, şi că zilele trecute a primit o nominalizare la Oscarul pentru Cea mai bună animaţie.
Povestea inspirată de cartea autobiografică a autoarei belgiene Amélie Nothomb, "Métaphysique des tubes", o are în centrul atenţiei pe micuţa Amélie care se naşte în casa unei familii de belgieni stabiliţi în Japonia anilor '60. La început, micuţa doar mănâncă şi doarme (şi meditează la statutul de stăpână absolută a micii ei lumi), dar o dată ce creşte şi începe să meargă devine tot mai conştientă de ceea ce o înconjoară. Sub oblăduirea dădacei japoneze, Nishio-San, Amélie se bucură de copilărie, dar descoperă curând şi aspecte problematice ale existenţei umane: moarte, ură, război şi inechitate socială.
Simplul fapt că povestea e spusă la persoana întâi, din perspectiva micii eroine, are din start un avantaj şi un dezavantaj. Al doilea ar fi că mesajul animaţiei este unul foarte simplu şi probabil că nu am putea găsi nicio altă animaţie lansată în ultimul an care să fie mai potrivită pentru cei mai mici spectatori, doar că adulţii îşi vor dori mai mult. Primul ar fi că scenariul scris de cei doi regizori împreună cu Aude Py şi Eddine Noël este un omagiu adresat inventivităţii copiilor: rămâi adesea uimit de neprevăzutul conexiunilor pe care povestea le face, prin dialog şi imagine, cu diverse concepte, înşelând încontinuu aşteptările publicului.
Dar poate că cel mai lăudabil merit al animaţiei este că dă un exemplu de maturitate în relaţia cu copiii, în contrast cu ceea ce părinţii din ziua de azi par să se încăpăţâneze să facă, anume să încerce să-i protejeze pe cei mici de orice neplăcere, cu orice preţ. Un eveniment din viaţa lui Amélie are repercusiuni profunde în fericirea familiei, învăţând-o pe eroină că tot ce are un început are şi un sfârşit şi că ceva ce iubim infinit poate fi pierdut într-o secundă. Mai mult, că mai important decât faptul că te-ai împiedicat e să te ridici în picioare şi să continui să mergi.
Într-o lume în care copiii sunt feriţi de orice conflict şi apoi se maturizează într-o lume deloc lipsită de conflicte, Micuţa Amélie ne invită să avem mai multă încredere în puterea de înţelegere a copiilor şi să-i privim ca nişte parteneri de conversaţie şi nu doar ca valori de protejat cu preţul vieţii. Un alt mesaj preţios al filmului este că ura şi ranchiuna nu sunt niciodată motoare pentru un viitor mai bun. Aici intră în scenă Kashima, bătrâna proprietară japoneză a casei unde locuieşte familia lui Amélie, pentru care orice occidental nu este altceva decât o reamintire a bombardamentelor de la Hiroshima şi Nagasaki...
Şi vizual Micuţa Amélie este o surpriză plăcută. Când cinematografele sunt dominate de animaţii americane realizate pe calculator, Vallade şi Han, ajutaţi de zeci de desenatori, sunt hotărâţi să arate că inventivitatea transcende reţetele deja încercate şi că ecranul se poate umple cu forme şi culori care sfidează limitele imaginaţiei. Simbolistica culorilor (verdele inocent al ochilor eroinei, violetul îndoliat al vârstnicei Kashima, printre multe altele) este imediat recognoscibilă până şi de către cei mai mici spectatori ai acestei animaţii lipsite de antagonişti, în care răul cel mai mare sunt soarta şi refuzul de a ierta...
Părerea ta
Spune-ţi părerea