Inspirată de celebra poveste creată de Mary Shelley, producția propune însă o perspectivă complet diferită: în centrul narațiunii nu mai este monstrul, ci femeia creată pentru a-i fi parteneră. În viziunea lui Gyllenhaal, Mireasa capătă voce, autonomie și o identitate proprie, transformând povestea clasică într-o reflecție despre adevăr, libertate și curajul de a spune „nu”.
În acest interviu, regizoarea vorbește despre ideea din spatele filmului, despre modul în care a încercat să umanizeze noțiunea de „monstru” și despre povestea emoțională care stă la baza relației dintre Mireasă și Frank. Maggie Gyllenhaal explică și de ce crede că filmul trebuie trăit în sala de cinema și ce speră să rămână cu spectatorii după această experiență cinematografică intensă.
Cum ți-a venit ideea filmului Mireasa!?
Maggie Gyllenhaal: Eram în căutarea unei povești noi. Am văzut acest tatuaj cu Mireasa lui Frankenstein la o petrecere și m-am gândit: „Ceva la acest personaj a cucerit cultura noastră.” Apoi am văzut filmul cu acelaşi nume pentru prima dată, pentru că nu-l mai văzusem niciodată, și mi s-a părut foarte interesant faptul că ea, real, aproape că nu apare în film.
Ea nu vorbește. Nu are replici. Nu are ocazia să se exprime. Este un puzzle interesant.
Așa că m-am întrebat: ce se întâmplă dacă iei același format, aceeași poveste, dar îi oferi ei foarte multă autonomie, o nevoie profundă, inteligență, suflet, vulnerabilitate și putere? Ce se întâmplă atunci? Asta mi s-a părut o chestie de explorat.
S-au făcut multe filme cu Frankenstein. Ce ai vrut să transmiți nou pentru el?
Maggie Gyllenhaal: Aceasta este povestea Miresei lui Frankenstein și, în cele din urmă, așa cum reiese clar din titlu, este povestea filmului Miresa!. Dar este o poveste diferită.
Ce vreau să spun despre Frankenstein și motivul pentru care Frankenstein, Mary Shelley și ideea în sine au fost atât de interesante pentru mine este că mă atrage unghiul de abordare monstruos. Mă interesează monstruozitatea pe care o văd în afara mea și care mi se pare că este foarte vie și prezentă peste tot în prezent. Dar mă interesează și monstruozitatea pe care o văd în mine însămi. Iar la momentul respectiv, eram în mod special preocupată de asta. Mă întrebam: „Ce este acest lucru înfricoșător despre care cred, personal, că există în fiecare dintre noi?”
Frankenstein este un mod de a reflecta și de a înțelege acest lucru. Pentru că Frankenstein, în carte, este – cred eu – un monstru cu care poți empatiza și care îți permite, poate, să arunci o privire asupra monstrului din tine.
Dar filmul meu nu este despre asta. Acesta este punctul de plecare, însă filmul meu devine, de fapt, o poveste diferită.
Care este povestea din filmul tău?
Maggie Gyllenhaal: Jessie o interpretează mai întâi pe Ida, femeia care, în cele din urmă, este ucisă. Iar din moartea ei apare Mireasa!. Ida, cred eu, chiar dacă o vedem mai puțin de zece minute, este cineva care, în cea mai mare parte a vieții ei, a tăcut, care nu a reușit să spună cu voce tare ceea ce știa că este adevărat, iar acest lucru, în cele din urmă, a distrus-o.
Mireasa nu este așa. Mireasa este un supererou când vine vorba de a spune adevărul.
Dar când vine vorba despre a spune “Nu!”?
Maggie Gyllenhaal: Replica „Aș prefera să nu” devine parte fundamentală pentru ea. Revine pe tot parcursul filmului. Poate fi extrem de greu să înoți împotriva curentului și să spui: „Nu”? Să spui: „Nu voi face lucrurile în același fel, în același limbaj, doar pentru că așa s-au făcut dintotdeauna.” Voi spune, de fapt, blând și conștient: „Aș prefera să nu.”
Eu chiar am încercat răspund cu aceste cuvinte și este greu. Chiar este. Încercați. Este greu. Iar oamenii reacționează la această intensitate în moduri diferite.
Iar Mireasa, fără să o întrebe nimeni, este readusă la viață pentru a fi iubita lui Frank. Mințită. Împinsă într-o situație fără repere, fără context și, cu siguranță, fără autonomie. Iar acesta este primul ei act de rebeliune. Și nu este ca și cum ar spune „Nu”. Nu asta spune. Spune: „Asta nu funcționează pentru mine. Aș prefera să nu.”
Și apoi această alegere funcționează pentru ea pe tot parcursul filmului și, în cele din urmă, funcționează și pentru alți oameni. Îmi place enorm ideea asta. Serios, încercați. Încercați să spuneți asta în lume — este intens.
Există și o poveste de iubire acolo?
Maggie Gyllenhaal: Cred că atunci când Frank și Dr. Euphronious o readuc la viață pe Mireasă, există o conexiune imediată între ea și Frank. Dar în clipa următoare el începe să o mintă. Îi spune: „Ai fost logodnica mea. Urma să ne căsătorim.” O minte, îi inventează un nume. Îi inventează o istorie. Și este dificil să a începi o relație aşa.
În același timp, este ceva cu care cred că foarte, foarte mulți oameni se pot identifica. Cred că Frank o minte pentru că nu crede că ea ar fi cu el dacă i-ar spune adevărul. Și cred că acesta este adesea motivul pentru care oamenii se mint unii pe alții. Și, de multe ori, de ce îi mint pe cei pe care îi iubesc.
Dar asta o destabilizează profund. Să minți pe cineva îl anulează, îl șterge, iar dacă minți despre un lucru, ai putea minți despre orice. Asta este baza relației lor. Și totuși, în ciuda acestui fapt, există vibrații de conexiune între ei pe tot parcursul poveștii. Și sunt reale, sunt profunde. Iar Mireasa nu are nimic altceva. Nu-și știe numele. Nu știe unde locuiește. Nu are nicio amintire. Practic, pentru mare parte din film, nu are de ales decât să meargă mai departe în această ficțiune. Apoi — ca în toate relațiile care au șanse să funcționeze și, cred, în toate poveștile bune — vine un moment în care minciuna nu mai poate funcționa și adevărul trebuie să iasă la iveală. Fie adevărul iese la suprafață, fie totul se destramă. Relația lor pare o tragedie clasică… sau poate că nu. Dar îmi place enorm ceva ce spune el: „Mintea ta este cea pe care o iubesc.” Asta e sexy.
Ai umanizat foarte mult noțiunea de monstru. Cum ai reușit acest lucru?
Maggie Gyllenhaal: În cazul lui Frank, am avut mereu în minte faptul că da, este un monstru și da, este înfricoșător. Adică, dacă ai vedea pe cineva cu acele capse de-a lungul capului și gâtului, cu un nas mare și rupt și toate cicatricile de pe față, ar fi dureros să te gândești prin ce a trecut ca să ajungă așa. Probabil că ar fi foarte stingher pentru acea persoană să trăiască în lume.
Dar nu l-am văzut niciodată ca pe un monstru de desen animat. Nu l-am văzut ca pe cineva care poartă o mască. L-am văzut ca fiind real. Iar la început, când dezvoltăm proiectul, nu era așa — și tot insistam: „De ce are cicatricea asta? De ce o are pe cealaltă?” Am început să construim tatuajele. „De unde provin?” Dr. Frankenstein marca lucruri cu cifre romane. O bucată din urechea lui este mușcată. „De ce? S-a bătut.”
Toate detaliile concrete despre cum a ajuns să arate așa nu fuseseră gândite inițial. A durat ceva până am descompus totul și am găsit ceva autentic. Și cred că am reușit. Sincer, nici nu mai simt machiajul. Îl ador.
Mireasa a fost mult mai ușor de construit. M-a interesat foarte mult ce se întâmplă cu acel lichid negru pe care îl scuipă în momentul reanimării și cum îi marchează fața și buzele. Era în scenariu, dar nu aveam o imagine clară până când Nadia Stacey (designer de machiaj și proteze), Jessie și cu mine am început să lucrăm împreună.
Îmi place că genele, sprâncenele și părul ei devin albe. Îmi place trimiterea la Mireasa lui Frankenstein din anii ’30, acel val emblematic. A fost nevoie de muncă, dar direcția a fost mereu aceeași cu cea în care am ajuns în final.
Întrebare: Cu ce crezi că vor rămâne spectatorii după vizionarea filmului Mireasa!?
Cred că Mireasa! este o experiență intensă și un film de văzut musai în sala de cinema. E amuzant pentru că tot vorbim despre film ca despre ceva inovator, dar există și latura clasică. Are două ore. Şi dacă ai aceste două ore, așază-te. Oprește totul și pornește în călătorie. Chiar este o călătorie către un alt loc și, odată ce ai urcat, nu mai poţi coborî. E ca un roller coaster: odată sus, ești acolo până la capăt. Și apoi te întorci la viața ta. Dar sper ca, dacă alegi să urci și să faci această călătorie, întoarcerea la viața ta de după să se simtă măcar puțin diferit.
