Libertate. Confort. Fără limite. Cu acest mesaj pe un panou publicitar, profetic într-un mod ironic, se deschide debutul în lungmetraj al regizorului maghiar Gábor Holtai, Aici mă simt acasă. Thrillerul psihologic cu accente de comedie neagră a câștigat recent Premiul Publicului la a 25-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania și reușește să țină spectatorii în suspans de la începutul și până la finalul duratei de două ore printr-o poveste atipică, inteligent scrisă de Attila Veres.
După ce vinde ultima pereche de pantofi la un magazin de încălțăminte, Rita (Rozi Lovas într-o interpretare ce trece printr-o multitudine de emoții), o femeie de vârstă mijlocie fără familie sau prieteni, rămâne șomeră. Nu trebuie să își facă foarte multe griji în legătură cu situația ei, totuși. Pe drum spre casă, doi bărbați cu măști negre o răpesc, iar aceasta se trezește legată într-o cameră întunecată, unde un străin pe nume Marci (Áron Molnár) insistă cu toată convingerea că e sora lui și că o va ajuta să își „amintească”, folosind orice metode necesare. De aici înainte ea va fi privată chiar de libertatea și confortul la care făcea reclamă fostul său angajator.
Condiționată asemeni câinelui lui Pavlov să joace un rol, doar că mai mult cu forța, ea descoperă că în această șaradă sunt implicate, de asemenea, alte „rude”, toate personaje-marionete în scenariul lui Tati (Tibor Szervét), un oligarh narcisist și psihopat. La fel ca antagonistul filmelor Saw, el consideră că le face un bine victimelor sale, pentru că le oferă un un sens în viață, un cămin și o familie - atâta timp cât îi respectă regulile extrem de aleatorii. Dar cât de mult poți juca după partitura scrisă de altcineva până începi să te pierzi pe tine însuți? Unde se termină moralitatea și începe dezumanizarea? Și cât de mult ești dispus să sacrifici pentru iubire, admirație și putere?
Culorile șterse domină imaginea filmului și reflectă personalitățile tot mai estompate ale personajelor sale. Muzica se aude extrem de rar, iar asta se întâmplă doar pentru a accentua și mai puternic sentimentul de anxietate și neliniște ce domină întreaga poveste. Tensiunea și suspansul sunt construite cu atenție pe tot parcursul firului narativ, iar umorul negru oferă momentele necesare de respiro.
Cu un puternic caracter filosofic, Aici mă simt acasă chestionează însăși natura umană și nevoia imperioasă de un set de reguli pentru a supraviețui, indiferent cât de absurd poate părea din exterior circul declanșat. Așa cum spune Tati, „siguranța și fericirea ți le creezi”. Un sistem funcționează atâta timp cât toți cei implicați își fac partea, iar interpretarea unui rol pentru o sumedenie de beneficii devine un job ca oricare altul. Pare ciudat pentru lumea în care trăim, dar în definitiv fiecare dintre noi joacă, mai mult sau mai puțin, după regulile impuse de societatea contemporană, unele dintre ele poate chiar mai aberante și ridicole. Tati, conducătorul suprem din film, reprezintă doar o personificare a acestei elite colective care de secole întregi a definit parametrii „normalului”, dar și pe cei ai „adevărului”. Realitatea e relativă, depinde cine o scrie.
