Lemonade, debutul în lungmetraj al regizoarei Ioana Uricaru, a avut ieri premiera mondială în secţiunea Panorama a festivalului de la Berlin. Este o viziune proaspătă şi neliniştitoare asupra celebrului vis american şi asupra sacrificiilor pe care suntem dispuşi să le facem pentru a-l atinge. Este, în acelaşi timp, un deget îndreptat spre România. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la acest film.
Filmat exclusiv în afara României, Lemonade ne-o prezintă pe Mara (Mălina Manovici, la primul rol principal într-un lungmetraj), o mamă singură ajunsă cu o viză temporară în Statele Unite, unde lucrează ca asistentă. O cunoaştem pe Mara în timp ce aşteaptă la coadă pentru interviul pentru celebrul "green card", permisul de rezidenţă permanentă, şi aflăm repede că s-a căsătorit recent cu un american, Daniel (Dylan Scott Smith), un fost pacient. Totul pare să meargă excelent pentru Mara, care îşi aşteaptă fiul să vină din România, face planuri pentru un credit imobiliar şi glumeşte cu funcţionarul care îi verifică dosarul pentru rezidenţă. Doar că Mara va descoperi curând că visul american nu este chiar aşa uşor de atins.
Lemonade nu surprinde cu estetica ce omagiază minimalismul aşa-zisului Nou Val românesc, dar reprezintă o gură de aer proaspăt datorită subiectului şi a faptului că o mare parte a replicilor sunt în engleză. Scenariul, scris de Uricaru şi Tatiana Ionaşcu, nu se sfieşte să exploreze tot mai răspândita xenofobie americană şi o face într-un mod care ţi-o apropie pe sensibila Mara, prin ochii căreia vedem nu doar America, ci şi România.
Lemonade rămâne cu spectatorul pentru că îl face să înţeleagă disconfortul unui nou început şi explorează un teritoriu pe care poveştile de succes ale imigranţilor preferă adesea să-l lase în întuneric: giganticul efort de a te face acceptat şi respectat într-o ţară străină. România are unul dintre cele mai mari numere de emigranţi din Europa, dar discursul legat de obsesia emigraţiei se rezumă adesea la poveşti de succes sau la regretelor celor care ar vrea să plece din ţară, dar nu îndrăznesc să o facă. Dificultatea actului şi gigantica ruptură socială şi psihologică pe care acesta o presupune sunt mult prea adesea descrise foarte vag. Ei bine, Lemonade nu este deloc vag, şi arată pe faţă rezistenţa societăţii americane în faţa "intruşilor", de la microagresiuni la violenţă făţişă, şantaj şi abuz.
Un alt aspect care impresionează la Lemonade este modul cum înfăţişează statutul imigrantului şi faptul că americanii îl consideră inferior. Extrem de eficientă în această privinţă este alegerea scenaristică de a ni-l arăta pe Daniel, soţul american al Marei, ca pe un invalid. Ni se sugerează astfel că Mara trebuie să-i fie şi iubită şi infirmieră ca să "merite" să-i fie soţie. Este o alegere cu bătaie lungă pentru a înţelege problematica filmului.
Datorită modului sincer în care discută drama imigrantului, Lemonade are toate şansele să devină un hit în ţările cu imigraţie mare. Fără să atace direct problema, filmul este un comentariu şi la adresa României, pentru că arată ce poate face o femeie tânără, atrăgătoare şi cu o profesie ce o face atractivă pe orice piaţă a muncii pentru a NU se întoarce în ţară şi pentru a-i oferi un viitor mai bun fiului ei, Dragoş (Milan Hurduc). Fără să o spună pe faţă, Mara arată cu degetul România tocmai prin eforturile ei supraomeneşti de a rămâne în America, o ţară care o respinge din toate puterile.
Fără a inova estetic şi fără să evite uneori clişeele şi tuşele prea groase, Lemonade este un debut mai mult decât onorabil şi un film necesar. După vizionare, sunt toate şansele ca spectatorii din ţară să îşi reconsidere admiraţia (sau chiar invidia) pentru cunoştinţele ce se bucură de o viaţă aparent mult mai bună într-o altă ţară, după ce au emigrat.
