Mare parte a scenelor din Arta viselor se petrec inauntrul mintii de visator al lui Stephane (Gael Garcia Bernal), o voioasa tara a minunilor unde masinile sunt din tuburi de carton iar apa din celofan – ca si cum lumea ar fi fost recreata la o ora de lucru manual deschizand un dulap plin cu materiale.
Spre deosebire de majoritatea artistilor care incearca sa surprinda lumea viselor umpland-o cu simboluri clar recognoscibile sau replici profund simbolice, Gondry e in mod miraculos capabil sa ramana fidel lipsei de logica a viselor. Obiectele lumii de zi cu zi ale lui Stephane sunt imprastiate prin vise, dar niciodata prevestind ceva, ci pur si simplu alcatuind material brut din care sa-si scoata scenariile detaliate cu febrilitate. Gael Garcia Bernal isi utilizeaza carisma cu efect remarcabil. Desi Gondry ia ceva timp pana isi dezvaluie personajul, lasandu-si audienta in dilema daca Stephane este sau nu un visator nevinovat sau un ciudat imatur, nu e greu sa te lasi prins de entuziasmul lui Bernal – chiar daca l-a folosit mai frumos in The King.
Problemele apar insa in clipa cand Stephane se trezeste, sau pare ca se trezeste. De-abia mutat inapoi in apartamentul copilariei sale din Paris – unde mama sa era stapana – Stephane face o pasiune pentru fata din vecini ( Charlotte Gainsbourg). Artista are un temperament la fel de fantezist, care nu e tocmai in stare sa raspunda ingamfarii copilaresti a lui Stephane. Alta lovitura luata de acesta este incapacitatea lui ( si adesea si a audientei...) de a-si da seama daca e treaz sau daca viseaza, demarcatia dintre cele doua lumi fiind stearsa progresiv de Gondry.
Ultima treime a filmului este doar despre relatia melodramatica dintre Stephane si Stephanie, sarind din nefericire peste unul din cele mai frumoase segmente ale filmului, cand Stephane e inconjurat la birou de colegii certareti – care cu totii, in special minunat de profanul Alain Chabat, fac filmul sa nu o ia razna pe cai fantasmagorice.
The Science of Sleep nu e prea coerent, fiind mai mult un amestec neobisnuit de vise reale si realitati bizare, cu o curgere libera, in care spectatorul nu stie unde se afla, lucru accentuat si prin decizia lui Gondry de a amesteca franceza cu spaniola si cu engleza. Nu aceasta, insa, impiedica succesul filmului. Gondry pare ca s-a ocupat mai mult cu mobilarea universului interior al lui Stephane decat cu vicisitudinile existentei lui reale, mai ales iubirea nestatornica pentru Stephanie, rezolvata intr-un mod cam neindemanatic.
Dupa Eternal Sunshine of the Spotless Mind si continuarea sa, Dave Chappelle's Block Party, e greu de schimbat senzatia ca bucatile de poveste care se scurg din imaginile Artei viselor sunt mai mult decat idei ramase din primele.
