La grazia a avut premiera mondială în competiția oficială de la Veneția în 2025 și a plecat acasă cu mai multe premii, printre care Cupa Volpi pentru cel mai bun actor (Toni Servillo), premiul Pasinetti pentru cel mai bun film și cel mai bun actor și Arca CinemaGiovani pentru cel mai bun film italian din festival. La Chicago International Film Festival, scenariul semnat de Sorrentino a câștigat Silver Hugo, juriul motivând că autorul a construit cu grijă personaje minunate și o poveste care surprinde cu naturalețe dilemele puterii și contradicțiile absurde ale condiției umane.
Pentru spectatorii care au văzut deja La grande bellezza sau Parthenope, La Grazia oferă un sentiment de familiaritate. Stilul lui Paolo Sorrentino are o viziune artistică distinctă în cinematografia contemporană, iar cineastul se numără, fără îndoială, printre autorii care conferă operei lor o amprentă tematică și stilistică recognoscibilă. Regăsim privirile lungi ale personajelor în cameră, planurile largi care transformă peisajele vaste și arhitectura clădirilor în ceva aproape mitic, vocea interioară a protagonistului care pătrunde în profunzimea lucrurilor și acea melancolie lucidă pe care puțini regizori ai generației sale o mai ating la acest nivel. La Grazia nu face excepție de la acestea, doar că aici miza devine mai concretă și mai presantă decât de obicei.
Filmul urmărește ultimele luni ale mandatului unui președinte italian fictiv, Mariano De Santis (interpretat de Toni Servillo), un jurist cu o carieră impresionantă și autor al unor manuale de drept penal de mii de pagini. Diplomat de profesie care a gestionat nu mai puțin de șase crize guvernamentale, el are tot mai puțin timp pentru a lua câteva decizii esențiale: mai are de acordat două grațieri și de promulgat câteva legi, printre care una care ar legaliza eutanasia. Cele două cazuri se resping instinctiv unul pe celălalt: o femeie (Linda Messerklinger) care și-a ucis soțul violent în timpul nopții și nu arată niciun semn de remușcare și un profesor (Vasco Mirandola) care și-a omorât soția bolnavă de Alzheimer, susținut de o întreagă comunitate care îl vede drept un om empatic ce merită o a doua șansă.
Între timp, președintele se confruntă cu opoziția unui Papă franco-african (Rufin Doh Zeyenouin) față de legea eutanasiei și cu insistențele fiicei sale (Anna Ferzetti), juristă la rândul ei, care încearcă să-l convingă să semneze legea. Iar, în tot acest context, o întrebare măruntă și absurdă persistă în mintea președintelui: cu cine l-a înșelat soția acum 40 de ani?
Toni Servillo și Anna Ferzetti în La Grazia
În afară de dilema morală, La Grazia construiește și o dimensiune personală care funcționează surprinzător de bine. Relația dintre președinte și fiica sa este mai degrabă rigidă și protocolară, pe când prietenia cu Coco Valori (Milvia Marigliano), o fostă colegă de școală efervescentă, transmite neașteptat de multă emoție și căldură, dar și aduce o doză binevenită de umor. Interogațiile celor doi deținuți realizate de președinte și fiica lui sunt de-a dreptul captivante și pun sub semnul întrebării ideea că asumarea vinovăției ar trebui să aducă automat clemență.
Ca și în La grande bellezza, filmul conține și elemente suprareale, care dinamizează acțiunea. Dacă în timpul sosirii în vizită a Președintelui Portugaliei, gândurile negative ale lui De Santis legate de îmbătrânire coincid cu o furtună apărută din senin, care îl face pe cel dintâi să cadă spectaculos în slow-motion, publicul se poate aștepta la multe alte secvențe care să redea multitudinea de idei care îl fascinează pe Sorrentino. Printre altele, avem aici un robot-câine care patrulează pe străzi, Președintele Italiei cântând versurile rapperului italian Guè Pequeno atunci când îi oferă acestuia Ordinul de Merit al Republicii Italiene, dar și un astronaut blocat în spațiu, care plânge neajutorat, ca mai apoi să râdă de propriile lacrimi care plutesc în navă.
Premiile primite de Toni Servillo la Veneția nu ar trebui să surprindă pe nimeni familiarizat cu colaborările sale cu Sorrentino. Cei doi formează unul dintre cele mai productive tandemuri din cinematografia europeană contemporană, începând cu L'uomo in più și continuând cu filme precum Le conseguenze dell'amore, Il divo, dar mai ales La grande bellezza, unde Servillo a construit un personaj care a devenit aproape o emblemă a melancoliei italiene. În La Grazia, el reconfirmă că este un maestru al reținerii, construindu-și personajul din priviri, tăceri și mici ezitări, fără să forțeze nicio emoție. Este greu să nu empatizezi cu De Santis, mai ales când vulnerabilitatea lui apare în momentele cele mai neașteptate. Anna Ferzetti este convingătoare drept fiica președintelui - sobră și determinată -, iar Milvia Marigliano se remarcă prin energia sa, Coco Valori acaparând orice conversație în care apare și devenind rapid unul dintre cele mai memorabile personaje secundare.
Din punct de vedere vizual, filmul păstrează semnătura lui Sorrentino: cadre atent compuse, interioare elegante, peisaje care capătă o dimensiune aproape simbolică. Camera e plasată cu precizie, astfel încât fiecare spațiu să fie pus în valoare și să contribuie la atmosfera filmului. În plan sonor, inserțiile de muzică techno funcționează ca un laitmotiv discret, amintind de energia din La grande bellezza și creând un contrast interesant cu rigiditatea mediului instituțional.
La Grazia nu este un film perfect, iar acumularea de teme și idei poate lăsa uneori impresia că unele idei nu sunt explorate suficient. În același timp, tocmai această densitate reflectă complexitatea realității pe care Paolo Sorrentino o examinează. Regizorul reușește și de această dată să construiască acea melancolie specifică în care frumusețea și regretul coexistă, iar Toni Servillo însuflețește cu măiestrie un protagonist epuizat de dileme morale și de decizii dificile. „Ale cui sunt zilele noastre?” îl întreabă insistent, la un moment dat, fiica sa. Răspunsul pare evident, dar observația președintelui este cea care a rămas cu mine mult după derularea genericului: dacă zilele sunt ale noastre, de ce le trăim atât de des ca și cum ar aparține altcuiva?
La Grazia este distribuit în România de Independența Film.
