Cunoscut publicului larg drept sergentul Donny Donowitz din Inglourious Basterds, Eli Roth este și regizor, scenarist și producător, iar multe dintre filmele lui aparțin genului horror. A debutat acum peste două decenii cu Cabin Fever, a realizat Hostel, filmul pe seama căruia s-a inventat eticheta de torture porn (subgen de filme care se axează pe scene lungi cu mutilare și violență sadică), iar în 2023 a revenit în forță cu Thanksgiving. Între timp, Roth și-a fondat propria casă de producție, The Horror Section, și Ice Cream Man este primul film produs de compania lui, pornit de la o idee pe care o avea de mai bine de douăzeci de ani și pe care nimeni nu voia să o finanțeze. Rezultatul, însă, lasă de dorit.
Povestea, co-scrisă de Roth cu Noah Belson, ne poartă în Bayleen Bay, un orășel tipic american, în timpul ultimei săptămâni de școală. La un meci de baseball între copii își face apariția un vânzător de înghețată care nu scoate niciun cuvânt, conduce o dubiță retro și oferă arome cu nume ciudate, de tipul Serpent Swirl. Imediat după meci, părinții și antrenorii își răsplătesc copiii cu câte o înghețată binemeritată, fără să bănuiască nimic din ce urmează. În aceeași noapte, dubița cu înghețată se plimbă pe străzi însoțită de o melodie bizară, care îi preschimbă pe cei care gustaseră din înghețată. Dacă mai toți copiii se trezesc în miezul nopții mânați de instinctul ucigaș de a-și omorî proprii părinți, Jared (Charlie Zeltzer) scapă pentru că e intolerant la lactoză și încearcă, alături de sora lui mai mare, Lizzie (Sarah Abbott), și de o colegă de la școală, Mia (Kiori Mirza Waldman), să salveze orășelul de omul cu înghețată.
Cea mai mare problemă este că, pentru un film horror, Ice Cream Man nu este deloc înfricoșător. Primele cincisprezece minute sunt normale, apoi, brusc, începe apocalipsa cu copii posedați, iar de atunci și până la final publicul este asaltat de cadre care mai de care mai grețoase, cu mațe scoase, oameni ciopârțiți și decapitați. Așa că filmul acesta, ca și Hostel, este un torture porn reușit, pentru care departamentul de machiaj merită îndelung lăudat. În afară de imaginile excesiv de scârboase însă, Roth nu impresionează pe niciun plan: povestea, cu tot cu motivația antagonistului, este lipsită de sens, iar goana după spectacol grotesc este mereu prioritizată în detrimentul tensiunii. Nici umorul nu funcționează pentru că aceeași glumă este reciclată la nesfârșit, fără niciun rezultat.
Lumea din film e, la rândul ei, complet neverosimilă. Roth repetă măcelul copiilor până la epuizare, iar toți părinții par lipsiți de orice fel de inteligență sau putere. În extraordinarul Weapons, un alt film cu copii posedați, acțiunile adulților aveau sens și chiar contau. Aici ei sunt puși acolo cu mâna, ca niște piñate care își așteaptă rândul: părinții care se trezesc cu copii ucigași îi ascultă întru totul, fără să observe nici comportamentul lor straniu, nici resturile de înghețată de la gură. Mai rău, autoritățile își fac apariția o singură dată, când un polițist și un pompier vin, pe rând și fiecare de unul singur, ca să devină aproape imediat următoarele victime ale micilor asasini. Toate acestea există doar pentru că Roth voia să ne tot arate scene macabre cu adulți măcelăriți și decapitați.
Actorul Ari Millen, care îl interpretează pe omul din dubița cu înghețată, își face cel mai bine treaba. Personajul lui nu vorbește deloc, așa că actorul lucrează exclusiv cu privirea și cu corpul, iar momentele în care face aproape pantomimă, cu acel rânjet dubios de vânzător de cartier, sunt printre puținele care chiar funcționează. Copiii, din păcate, nu sunt foarte credibili, iar scenariul le mai pune în gură și nenumărate înjurături și insulte, printre care și „retard”, un lucru cel puțin de condamnat. Adulții par scriși de cineva convins că lipsa de logică și inteligență e automat amuzantă: o mamă își ia viața crezând că și-a omorât copilul, după care copilul se ridică posedat, cu înghețată la gură. Scenele care încearcă să fie amuzante rămân așadar doar neplăcute.
În ceea ce privește partea tehnică, machiajul prostetic, semnat de Adrien Morot, premiat cu Oscar pentru The Whale, și de Steve Newburn, este la un nivel foarte bun, iar efectele speciale sunt printre cele mai impresionante din tot filmul. În schimb, desenele animate alb-negru de pe ecranele copiilor și mai ales cadrele largi cu case și mașini în flăcări arată fals, fără pic de farmec, ca și cum ar fi ieșit dintr-un generator de imagini AI. Mai mult, Roth a spus inițial pentru Polygon că a desenat el însuși secvențele animate, apoi, după ce criticii au observat pe generic numele Dark Half, o firmă de efecte vizuale bazate pe inteligență artificială, regizorul a recunoscut că „s-a exprimat greșit” și că AI-ul a fost folosit într-o mică parte în câteva scene. Doar că nici până acum nu a spus care sunt acelea.
Ca slasher, Ice Cream Man își face treaba și cine merge la cinema exclusiv pentru scene sângeroase bine meșteșugite poate pleca mulțumit. Ca poveste, însă, se sprijină exclusiv pe clișee vechi de când lumea (bătăușul, copilul slăbănog, adolescentul care se crede grozav), pe personaje de care nu ai cum să te atașezi și pe o logică internă care cedează rapid. Peste generic pornește o piesă rap cântată de Snoop Dogg, care m-a făcut să mă întreb dacă, din cele 5,5 milioane de dolari ale bugetului, nu s-ar fi găsit ceva și pentru un scenarist care chiar știe ce face.
