Lansat în cinematografele noastre în prima săptămână de iarnă, filmul lui Iura Luncaşu vine să încălzească publicul prin hohotele de râs pe care le stârnește. Este o încercare reușită de a reda încrederea în această zonă independentă a cinematografului românesc şi de a revitaliza umorul românesc de calitate.
Am văzut pentru a doua oară filmul la avanpremiera din București (după cea din Reşiţa, unde s-a şi filmat) şi m-am surprins zâmbind în avans, în așteptarea scenelor declanșatoare de râsete. Semn că acestea nu-și pierd savoarea nici la o a doua vizionare. Umorul sec şi situațiile pline de amuzament prin absurdul lor alternează cu momente de respiro în desfășurarea acțiunii, în care personajele centrale au timp să se desfășoare şi să ne intre pe sub piele prin naturalețe.
Chiar dacă protagonistul ales (utopicul iubitor de chitară într-un loc în care șansele de a se putea afirma sunt aproape nule) pare ușor neverosimil – ai această senzație încă din trailer – povestea funcționează şi reuşeşte să creeze momente cu adevărat hilare. Acestea sunt în mod realist adaptate cadrului în care se desfășoară acțiunea (Reşiţa, Anina și Gărâna, „satul jazz-ului”). Ele fac trimitere la probleme actuale ale societății românești - prezența oportuniștilor, lipsa dotărilor din spitalele de provincie şi a atenției acordate celor năpăstuiți), dar şi atitudinea detașată a românului din provincie, obișnuit să facă haz de necaz („Ce salvare? Pai ce mai e de salvat aici?”, spune nea Petrică, angajatul spitalului de la Anina).
Actorii din rolurile centrale au funcționat bine împreună. Atât personajul Sânzianei Tarţa (Sonia), cât şi cel al lui Vlad Logigan (Robert) refuză să se declare învinși, chiar dacă nu o duc excelent şi au conflicte cu părinții. Scena care îi pune cel mai bine în valoare este o escapadă romantică în barul satului, unde Robert îşi arată şi talentul de muzician. Lipsa de superficialitate a Soniei, candoarea sa, farmecă publicul. Pe Logigan l-a prins foarte bine rolul din #Selfie și pare să păstreze și aici o anumită atitudine jucăușă, în ciuda momentelor în care situația cere o figură mai serioasă, mai tristă.
Actorii secundari s-au achitat perfect de partituri. Gheorghe Visu se află aici într-o ipostază inedită, căci rolul tatălui care-și îneacă amarul în băutură îl forțează să-și îndulcească vocea sonoră și perfectă de scenă pentru a se adapta replicilor aburite de alcool. De transformări savuroase au parte și Virgil Ianțu, Ruby, Dorian Popa și Levent Sali.
Este foarte reușită şi coloana sonoră a filmului, cu acordurile sale calde și pasionale de chitară (ce putea completa mai bine background-ul sonor într-un film cu umor, dragoste și un iubitor de chitară clasică?). Ghinionistul bifează și la capitolul imagine (semnată de Andrei Baltareţu), prin superbe cadre panoramice.
De menționat și că filmul este lipsit de unele clișee – mesele cu ciorbă, înjurăturile, încercarea de a copia limbajul și aspectul comediilor de la Hollywood. În ciuda personajului utopic – necesar în structura unei asemenea povești – scenariul la care au lucrat (alături de Luncaşu) Radu Gabriel (experiența de la grupul Vouă sau „Pariu cu viața” își spune cuvântul) și Salex Iatma (a mai colaborat cu regizorul și la scenariul lui Tudo) surprinde bine unele aspecte ale societăţii româneşti și are toate atuurile pentru a cuceri. Iar mesajul este unul optimist, perfect pentru finalul de an.
