O coincidenţă rară în cinematografele noastre în weekend-ul trecut: două filme de inspiraţie japoneză. Unul este animaţia Micuța Amélie (cronica aici), despre o fetiţă belgiană care se maturizează în Japonia anilor '60, iar celălalt este Familie de închiriat/Rental Family, o dramă despre un actor american (Brendan Fraser) care primeşte o ofertă neaşteptată, dar greu de refuzat în Tokyo-ul zilelor noastre.
Phillip locuieşte în Tokyo de şapte de ani, de când a jucat într-o extrem de populară reclamă la pastă de dinţi. Atunci era convins că reclama îi va deschide toate uşile, dar trecerea timpului l-a contrazis: lipsit de prieteni şi de contracte, Phillip este tot mai demoralizat şi îşi petrece serile pe balcon, în "compania" vecinilor de peste drum care habar n-au de existenţa lui. Într-o zi, Phillip primeşte un rol neaşteptat: să se prefacă trist la înmormântarea unui localnic, doar că acesta nu e deloc mort. Aşa eroul află de "familia de închiriat", un serviciu cu tradiţie de zeci de ani în Japonia: actori care interpretează rolul de rude, colegi sau şefi pentru oameni obişnuiţi, ajutându-i astfel să depăşească diverse blocaje.
Pentru occidentali, acest serviciu pare ceva horror, doar că obsesia pentru muncă şi rigiditatea relaţiilor sociale fac societatea japoneză una dintre cele mai alienate de pe glob, limba locală având chiar şi un cuvânt pentru cei care aleg aşa-numita "singurătate extremă", hikikomori. În acest context, "familia de închiriat" poate fi o soluţie. La început reticent, Phillip se lasă convins de beneficiul real al "interpretărilor" sale şi acceptă tot mai multe şi variate cazuri. Lecţiile de viaţă, totuşi, nu întârzie să-şi facă apariţia.
Deşi cei mai mulţi spectatori vor aprecia tonul lejer şi situaţiile uneori absurde, Rental Family ne lasă şi cu întrebări de-a dreptul filozofice: unde începe actoria şi unde viaţa reală? Nu este o întrebare de pus doar actorilor, ci tuturor celor care decid să poarte o mască în diverse situaţii, poate de teama de a nu fi răniţi. Avem tendinţa să respingem minciuna şi să apreciem adevărul, dar oare toate minciunile sunt toxice şi adevărul ajută întotdeauna? Rental Family se joacă inspirat cu limitele şi dozajele, vorbind într-un mod inedit despre onestitate (mai ales cu noi înşine) şi loialitate.
De asemenea, filmul pare să sugereze nu doar că nicio alegere nu este mai bună decât alta, ci şi că, orice am alege, cel mai dificil lucru e să nu regreţi: dacă alegi cariera, mai târziu vei regreta familia înstrăinată. Alegi familia? Gândul că poate ar fi trebuit să te dedici carierei nu îţi va da pace. Rental Family este un film în egală măsură despre eliberare (de aşteptările altora sau de responsabilitate) şi despre ancorare între cei din jur. Orice ai face, la un moment dat îţi vei dori ori eliberarea, ori această ancorare, cu toate obligaţiile ei. Iar ancorare fără obligaţii nu există...
Rental Family ne îndeamnă să privim în noi înşine şi să identificăm minciunile pe care ni le spunem pentru a ne face viaţa mai suportabilă. Un lucru e cert: nu poţi fi "un actor grăbit care-a şi uitat ce a rostit pe scenă", vorba celebrului cântec al Laurei Stoica. Tot ce e valoros în viaţă vine din efort, perseverenţă, compasiune şi disponibilitatea de a te pune în locul celuilalt, de a înţelege şi perspectiva lui asupra vieţii. Astfel, dacă japonezii apelează la "familii de închiriat" pentru că mersul la psiholog e stigmatizat, premiera de vineri face acelaşi lucru cu spectatorii săi, îndemându-i să fie mai oneşti cu ei înşişi.
Părerea ta
Spune-ţi părerea