Documentarul Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole e o călătorie dus-întors alături de imigranți români din Spania.
În prima parte, camera realizatorilor Claudiu Mitcu și Mihai Mincan e un observator neimplicat al drumului lung cu autocarul pe care îl fac o serie de români. Aceștia fac o navetă de peste 50 de ore pentru a lucra în Spania. Oamenii sunt surprinși dormind, vorbind despre ceea ce își doresc. Viața lor a devenit un drum continuu. E clar că motivul plecării a fost o viață mai bună. Nu există personaje principale, nu există testimoniale, oamenii aceștia sunt un personaj colectiv, față de care realizatorii nu arată compasiune, cărora abia dacă le dau voce, ci ne informează despre periplul lor în mod neutru. Camera de filmat se substituie unei camere de supraveghere. Dramei fiecărui personaj în parte, căruia propria țară nu i-a oferit ce are nevoie, realizatorii o mai adaugă și pe cea a ignorării lor ca individualități în acest film... În orice caz, acești oameni au un destin comun.
Zona mediană a documentarului surprinde crâmpeie din viața acestor români în Spania. Sunt români de toate generațiile, de la copii de patru ani care sunt sărbătoriți cu cântecele în română și în spaniolă, la sexagenari. Cărăuși, lucrători în depozite, oameni care, departe de casă, încearcă să recompună ceea ce îi făcea fericiți în România, țara care de la un moment dat încolo nu le-a mai putut oferi traiul bun pe care și l-au dorit. Zona mediană este un colaj de filmări trimise realizatorilor de personajele însele apărute în film. Momente de la petrecerea dintre ani, hârjoneli în ploaie dintre doi tineri etc.
Ultima parte a filmului îi urmează în drumul lor pe doi bărbați care repatriază în România un cadavru. Sunt agenți de repatriere. Pe de o parte funest, fragmentul are parte și de un oarecare comic relief. Fragmentul se centrează pe cei doi bărbați care își petrec ziua de muncă într-o cabină strâmtă, traversând Europa pe autostrăzi, vorbind nimicuri. Granița cu Serbia îi găsește total nepregătiți. Pe de altă parte, nu aflăm nimic despre persoana decedată. E o marfă, ca oricare alta, iar cei doi bărbați fac un serviciu, ca oricare altul.
Datorită structurii și alegerii ca personajele din primul fragment să fie diferite de cele din zona mediană și de cele din ultima parte a documentarului, filmul pare o aglutinare forțată a două povești ce meritau mai mult dezvoltate.
