Cu un scenariu scris de Lou în colaborare cu soția lui, Yingli Ma, Un film neterminat îl prezintă pe regizorul Xiaorui în încercarea de a finaliza un proiect cinematografic început cu zece ani în urmă. El reia pregătirile și negocierile cu membrii echipei și actorii originali pe 15 iulie 2019, iar ziua de 22 ianuarie 2020 îl regăsește în mijlocul filmărilor. Această cronologie exactă este importantă fiindcă induce publicului un puternic sentiment de anxietate. Cu toții știm ce se întâmpla în acea perioadă. Cu toții știm că entuziasmul celor implicați se va risipi cât de curând.
Elementele de documentar ale filmului reprezintă probabil unul dintre cele mai mari atuuri. Cromatica în nuanțe naturale de maro și gri, cadrele filmate cu camera de mână, apelurile pe Facetime și inserarea unor videoclipuri autentice din contextul respectiv derutează spectatorii, determinându-i să se întrebe cât din ceea ce văd pe ecran reprezintă realitatea și cât e ficțiune. Câte întâmplări provin din mintea scenariștilor și câte sunt veridice și i s-au întâmplat cu adevărat lui Xiaorui Mao (singurul care se joacă pe el însuși în film) și echipei sale. Cu un fir narativ atât de inspirat din trecutul apropiat, linia dintre real și imaginar devine tot mai estompată.
Cu trei zile înainte de Anul Nou Chinezesc (25 ianuarie), situația se complică vertiginos. Anjagații din Wuhan sunt concediați, alții se îmbolnăvesc și răspândesc virusul pentru că nu poartă mască, iar oamenii sunt obligați de autorități să rămână în camera de hotel, incapabili să ajungă la familia care îi așteaptă acasă de sărbători. În ciuda faptului că partea a doua din Un film neterminat, cu membrii echipei de film în carantină, este mai monotonă și nu arată nimic din ce nu a simțit fiecare dintre noi, mulți ar putea empatiza cu personajele tocmai fiindcă se identifică cu ele, indiferent că lucrează în industria cinematografică sau nu. Totuși, alții ar putea să considere că e o perioadă din viața lor de care nu doresc să-și amintească încă.
Dar producția ajută în acest caz, întrucât alternează pesimismul generalizat cu optimismul necesar. Muzica aleasă joacă un rol esențial în acest sens. De la balade în limba chineză până la melodia Baby Shark, spectatorii sunt acompaniați întotdeauna de compoziția potrivită în caruselul de emoții în care sunt purtați. Iar dacă anumite videoclipuri de final expun durerea imensă suferită de cei ce au pierdut persoane dragi în pandemie și comemorarea morților de pe 4 aprilie, altele, precum cel în care pacienți și doctori danseză împreună, oferă o licărire de speranță.
De altfel, și echipa de filmare pare că a trecut la fel peste criza existențială și lanțul îndelungat de ghinioane care s-au ținut scai de ea. Prin dans, optimism și voie bună. Iar atunci când încă o dată nu au reușit să termine pelicula, au decis să facă ceva mai curajos: să împărtășească lumii chiar această veritabilă experiență de making-of. Metacinema care nu vorbește despre nașterea unui film, ci despre moartea lui și reîncarnarea în cu totul altceva.
