Se spune că cel mai greu este să filmezi cu copiii și cu animalele, fiindcă nici unii, nici altele nu prea stau la comandă. Cineastul francez Gilles de Maistre pare să fi rezolvat de mult problema: ajunge acum la al cincilea lungmetraj construit pe aceeași formulă, după Mia et le lion blanc, Le loup et le lion, Le dernier jaguar și Moon le Panda. Secretul, spune el, nu este dresajul, ci răbdarea: struții și vulpile din acest film, de exemplu, au fost obișnuiți luni de zile cu prezența micilor actori, fiind descriși drept „colaboratori” și nu animale care să execute simple comenzi. Dacă ar exista un premiu pentru lucrul cu copii și animale, de Maistre l-ar câștiga fără emoții. Din păcate, însă, Copilul deșertului scârțâie în alte privințe, mai ales la nivelul poveștii și al imaginii.
Filmul se inspiră dintr-o legendă sahariană transmisă pe cale orală, pe care scriitoarea suedeză Monica Zak a transpus-o în cartea „The Boy Who Lived with Ostriches”. Scenariul, semnat de Prune de Maistre (soția cineastului și colaboratoarea lui constantă), spune povestea lui Hadara, un copil dintr-o comunitate nomadă din Sahara, pierdut în deșert la doi ani în timpul unei furtuni de nisip și crescut apoi de o familie de struți. Acțiunea pornește în prezent, cu Sun (Neige de Maistre, fiica regizorului), o autoare de 14 ani care tocmai a publicat o carte bazată pe povestea bunicului ei. Invitată în Sahara ca să afle mai multe despre originea legendei, Sun o întâlnește pe Kharouba (Moun Ghazali), o fată din comunitatea locală, care îi spune că povestea are de fapt rădăcini mult mai adânci. În paralel cu relatările celor două, urmărim în flashback-uri copilăria lui Hadara: rătăcirea de părinți, integrarea lui în familia de struți și prietenia dezvoltată cu o vulpe fennec.
Copilul deșertului este un film de aventură pentru toată familia, care amintește pe alocuri de Cartea Junglei, cu un băiețel pierdut în sălbăticie și crescut de animalele din jur. Până și afișul pare desprins dintr-o producție Disney live-action, chiar dacă imaginea filmului arată mai degrabă ca cea dintr-un documentar Discovery: multe cadre din dronă și prim-planuri foarte apropiate cu animalele. Cât despre povestea lui Hadara, care intră în subgenul „feral child” (copilul sălbatic, izolat de civilizație și crescut de animale), filmul chiar funcționează și e captivant. E remarcabil cât de bine reușește de Maistre să colaboreze cu struții, cu vulpea fennec și cu cei trei băieți care îl joacă pe Hadara la doi (Nahïl Bouazzaoui), șase (Zayn Sekkat) și doisprezece ani (Nahel Tran) și să-i facă să se miște exact cum cere scena, de parcă ar fi profesioniști.
Merită spus și că regizorul are grijă de animalele cu care lucrează: struții fuseseră salvați de la o fermă care îi creștea pentru piele, iar după filmări au fost predați, împreună cu vulpile, unui adăpost din Marrakech. E fascinant să urmărești comportamentul struților (cât de periculoși, dar și cât de protectori și inteligenți pot fi), ca și cel al vulpii de deșert, blândă și afectuoasă. Secvențele în care Hadara deprinde, cu ajutorul animalelor din jur, primele lecții de viață sunt fără doar și poate printre cele mai puternice și mai emoționante din tot filmul.
Cu toate acestea, narațiunea e previzibilă și prezintă adesea stereotipuri, mai ales în ceea ce privește firul narativ din prezent, cu cele două fete, și cel cu cineastul Christian (Kev Adams), venit să filmeze deșertul și care îl descoperă pe Hadara. E greu de crezut că Sun ajunge autoare de succes la doar 14 ani, așternând pe hârtie povestea spusă de bunicul ei, și cu atât mai puțin verosimil e felul în care se poartă Kharouba: o fetiță care vorbește și se comportă drept un veritabil înțelept al satului. Subplotul cu Kev Adams creează apoi un contrast cât se poate de clișeic: pe de o parte avem capitalistul american în persoana unui producător (Richard De Mayo) gata să facă bani cu orice preț din povestea lui Hadara, pe de alta beduinul înțelept Ibrahim (Faical Elkihel), care avertizează că natura trebuie lăsată în pace, chiar dacă asta înseamnă moartea unor animale pe care oamenii le-ar putea salva. Tocmai aici se ascunde, de altfel, întrebarea cea mai interesantă a filmului, pe care de Maistre o atinge fără s-o aprofundeze: unde e granița dintre a salva și a lăsa lanțul trofic să-și urmeze cursul?
Pe plan vizual, imaginea alunecă adesea spre kitsch, iar muzica lui Armand Amar o însoțește exagerând uneori în aceeași direcție. Tonul hibrid al filmului este destul de derutant, oscilând între basm, dramă emoționantă și documentar despre Sahara de azi. Am de făcut și o precizare importantă în privința dublajului: am văzut varianta originală în franceză cu subtitrare în română și am fost neplăcut surprins de cât de prost sunt dublate anumite secvențe în franceză, fapt confirmat și de câțiva spectatori pe Letterboxd. Publicul român poate ocoli însă complet această versiune, fiindcă la noi filmul rulează și dublat în limba română pentru cei mici.
Când vine vorba de publicul tânăr, Copilul deșertului ar putea fi numai potrivit, cu peripeții prin deșert și animale interesante, în special vulpea fennec. Pentru adulți, însă, filmul pare că nu-și atinge potențialul și doar rămâne la suprafața a ceea ce ar fi putut fi cu adevărat o poveste memorabilă și emoționantă.
