Cea mai mare greşeală pe care o poate face un spectator e să intre în sala de cinema cu anumite aşteptări: treaba regizorului nu e să satisfacă aşteptările personale ale fiecărui membru al publicului, ci să-l convingă să-i accepte viziunea. Totuşi, premisa şi trailerele The Last Viking/Ultimul viking chiar pot împinge aceste aşteptări într-o direcţie greşită, promiţând un mix mai lejer şi amuzant decât ceea ce se perindă într-un târziu pe ecran. Practic, aceasta este o cronică-avertisment a unui film în mare parte captivant, dar inegal şi neaşteptat de violent.
Ultimul viking a avut deja două proiecţii la festivalul Transilvania şi mai are una sâmbătă, 20 iunie (15:45, Cinema Florin Piersic). Distribuitorul Bad Unicorn lansează filmul danezlui Anders Thomas Jensen în cinematografe pe 26 iunie.
Anker (Nikolaj Lie Kaas) iese din închisoare după 15 ani petrecuţi după gratii din cauza unui jaf sfârşit prost. Reîntors acasă, Anker are parte de o surpriză de proporţii când descoperă că fratele său, Manfred (Mads Mikkelsen), a fost diagnosticat cu tulburare disociativă de identitate (termen poate mai cunoscut sub forma datată de "personalitate multiplă") şi acum se crede John Lennon. Manfred ştie unde a ascuns prada pentru Anker, dar John habar n-are, iar Anker este obligat să se întoarcă pe meleagurile copilăriei şi să caute banii the hard way, doar-doar i-o veni lui "John" mintea la cap.
Este o premisă cu atât mai interesantă cu cât Mikkelsen, un veritabil cameleon în stare să schimbe cu lejeritate registrul în filme extrem de diferite precum The Hunt, pentru care a primit premiul de interpretare la Cannes, sau un alt lungmetraj al aceluiaşi Thomas Vinterberg, Another Round, laureat cu Oscarul pentru Cel mai bun film străin în 2021. Ajutat de rictusuri nesigure, gesturi bruşte, replici întretăiate şi priviri fixe, Mikkelsen se pierde cu totul în rol, dar cumva pune în dificultate spectatorul, care nu mai ştie când râde cu sau râde de un tip profund traumatizat şi grav bolnav...
Ultimul viking este mai degrabă suprarealist în neverosimilul său, căci regizorul îşi ia toate libertăţile pentru a-şi surprinde publicul, chiar cu riscul de a-l epuiza şi izgoni din poveste. Este un pariu doar parţial câştigat de Jensen şi de-a dreptul problematic pentru spectator, căci filmul trece cu viteza gândului de la absurd ataşant la violenţă explicită, cu femei bătute cu pumnul şi ciocanul, mai multe încercări de sinucidere (eşuate ca prin minune, din fericire), trupuri zdrobite, degete tăiate şi aşa mai departe. Cu siguranţă vor fi oameni care vor râde la Ultimul viking, dar cu siguranţă vor fi mai puţini decât cei care se aşteaptă să râdă după ce citesc sinopsisul şi văd trailerul.
Şi totuşi, printre atâtea deraieri şi excese, Ultimul viking are un mesaj mai mult decât ataşant, doar că se chinuie din răsputeri să-l mascheze. Uneori, a ajuta pe cineva înseamnă literalmente a te pune în pielea acelei persoane şi a-i oferi fix ce îşi doreşte, oricât de absurd, nenecesar sau chiar toxic ţi se pare ajutorul în acea formă. Pentru a-şi ilustra mesajul, Jensen se foloseşte de o secvenţă iniţială animată în care un rege viking cere tuturor supuşilor să-şi taie un braţ după ce fiul său îşi pierde o mână şi rămâne profund traumatizat de experienţă. Uneori a-l lăsa pe celălalt să fie aşa cum este poate fi cea mai mare dovadă de generozitate şi iubire. Şi nu trebuie deloc să fie vorba de cineva cu un trecut atât de traumatizant ca al lui Anker şi Manfred: e de ajuns să ne gândim la câţi copii stângaci erau obligaţi cu doar câteva decenii în urmă de părinţi şi învăţători, uneori cu mâna legată la spate, să scrie cu dreapta...
